Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Valeria a rămas nemișcată lângă microfon. Pentru prima dată de când o cunoșteam, nu părea să găsească imediat un răspuns.
Răzvan stătea în mijlocul sălii, cu microfonul în mână. Eu mă ridicasem de pe scaun, dar nu știam dacă să mă apropii de el sau să ies câteva minute ca să-mi pot stăpâni lacrimile.
— Mamă, te-am întrebat ceva, a continuat el. Unde erai când Corina mă ajuta să fac primii pași după operație?
— Răzvan, nu este momentul să discutăm lucrurile astea în fața tuturor!
— Tu ai ales să vorbești despre soția mea în fața tuturor. Eu vreau doar să știe oamenii adevărul.
Valeria și-a îndreptat rochia și a privit spre mesele rudelor.
— Am făcut tot ce am putut. Știi foarte bine că am probleme cu spatele.
— Știu, mamă. Și nu ți-am cerut niciodată să mă ridici sau să mă îngrijești. Dar te-am auzit spunând rudelor că tu m-ai pus pe picioare și că soția mea a stat acasă pe banii mei.
În sală s-a auzit un murmur.
Răzvan a făcut o pauză, apoi s-a întors spre invitați.
— Când am avut accidentul, Corina lucra la clinică. Și-a schimbat turele ca să mă poată duce la recuperare. Când nu puteam coborî singur scările, ea mă ajuta. Când mi-era rușine că nu mai puteam face lucruri simple, tot ea îmi spunea că vom trece împreună peste perioada aceea.
Mi-am dus mâna la gură. Nu voiam ca nunta noastră să devină o poveste despre suferința lui, dar nici nu puteam să nu fiu mișcată de felul în care vorbea.
— Corina a plătit multe dintre cheltuielile casei din salariul ei și din banii câștigați făcând aranjamente florale. N-a cerut nimănui să-i mulțumească. Nici măcar mie.
Valeria a încercat să intervină.
— Și eu ți-am adus mâncare! Am venit la tine!
— Da, mamă. Și îți mulțumesc pentru asta. Dar nu este corect să spui că ai făcut totul singură și să o umilești pe femeia care a fost lângă mine zi de zi.
Răzvan s-a întors spre mine.
— Corina, îmi pare rău că ai fost pusă în situația asta. Ar fi trebuit să opresc mai devreme comentariile mamei mele, nu să aștept până în ziua nunții.
M-am apropiat de el și i-am atins brațul.
— Răzvan, nu vreau să ne certăm aici.
— Nici eu. Dar vreau să fie limpede că nu accept să fii tratată astfel.
Apoi a privit-o din nou pe Valeria.
— Mamă, te iubesc și îți respect locul în viața mea. Dar Corina este soția mea. Dacă vrei să rămâi la petrecere, trebuie să o respecți. Dacă nu poți, te rog să pleci.
Valeria a rămas câteva clipe cu privirea în pământ.
— Deci mă dai afară de la nunta propriului meu fiu?
— Îți cer să nu-mi mai jignești soția. Alegerea este a ta.
Soacra mea și-a luat poșeta de pe scaun și a ieșit din sală fără să mai spună nimic.
Nu s-au auzit aplauze și nici strigăte. Invitații au rămas tăcuți, iar muzica s-a oprit pentru câteva minute.
Bunica Elena s-a apropiat de mine și m-a luat de mână.
— Fata mea, hai să ieșim puțin la aer.
Am mers pe terasa sălii, unde era liniște. M-am așezat lângă bunica și am început să plâng.
— Nu așa mi-am imaginat nunta, bunico.
— Știu, draga mea.
— Mi-a fost atât de rușine când Valeria a vorbit despre mine. M-am simțit iar ca fetița aceea care nu avea părinți și pe care ceilalți o priveau cu milă.
Bunica mi-a mângâiat mâna.
— Corina, faptul că te-am crescut eu nu te face mai puțin vrednică de iubire. Și nici munca ta nu valorează mai puțin decât a altora.
Am privit broșa prinsă în interiorul rochiei.
— Mi-ai spus mereu asta.
— Și am să-ți spun cât voi trăi.
După câteva minute, Răzvan a venit după noi.
— Corina, dacă vrei să plecăm, plecăm. Nu trebuie să continuăm petrecerea doar pentru că am plătit-o.
L-am privit. Era obosit și încă tulburat, dar îmi lăsa mie libertatea să hotărăsc.
— Nu vreau să plec, i-am spus. Am așteptat ziua asta și vreau să mă bucur de ea. Dar nu vreau să mai discutăm despre mama ta în seara asta.
— De acord.
Ne-am întors în sală, iar Răzvan i-a rugat pe cei care organizau petrecerea să reia muzica.
Am dansat primul nostru dans ca soț și soție puțin mai târziu decât era programat. Nu a fost perfect. Încă aveam ochii roșii, iar Răzvan părea emoționat.
Dar când m-a luat în brațe, mi-a șoptit:
— Îmi pare rău că ai trecut prin asta.
— Important este ce facem de acum înainte.
În zilele următoare, Valeria nu ne-a sunat. Nici noi nu am încercat să forțăm o împăcare.
După aproape două săptămâni, Răzvan a mers singur să vorbească cu ea.
Când s-a întors, mi-a povestit că mama lui încă era supărată.
— Spune că am făcut-o de rușine în fața rudelor.
— Și tu ce i-ai răspuns?
— Că nu eu am luat microfonul ca să jignesc pe cineva. I-am spus că putem avea o relație bună, dar numai dacă încetează să te umilească.
Valeria nu și-a cerut iertare atunci.
Au trecut câteva luni în care ne-am văzut rar. Răzvan vorbea cu ea la telefon, dar nu accepta să participe la discuții în care eram criticată.
Eu nu i-am cerut să rupă legătura cu mama lui. Știam cât de importantă era pentru el și nu voiam să-l pun să aleagă între noi.
Într-o după-amiază, Valeria m-a sunat.
— Corina, aș vrea să vorbim.
Am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea, într-un loc unde puteam discuta liniștite.
A venit îmbrăcată simplu, fără bijuteriile elegante pe care le purta de obicei. Părea obosită.
— M-am gândit mult la ce s-a întâmplat la nuntă, a început ea.
Am așteptat.
— Am fost nedreaptă cu tine. Am spus lucruri urâte și te-am judecat după familia din care vii și după banii pe care îi câștigi.
— Da, Valeria. Și m-au durut foarte tare.
— Știu. Mi-a fost greu să recunosc că Răzvan nu mai are nevoie de mine în același fel ca atunci când era copil. Am simțit că îmi pierd locul în viața lui.
— Nu ți-am cerut niciodată să renunți la locul tău. Dar nici eu nu pot trăi încercând mereu să-ți demonstrez că sunt suficient de bună.
Valeria a încuviințat.
— Ai dreptate. Îmi pare rău, Corina.
Am apreciat că își cerea iertare, dar nu i-am promis că totul va fi ca înainte.
— Putem încerca să avem o relație mai bună. Dar am nevoie să văd că lucrurile se schimbă.
— Înțeleg.
Și, încet, s-au schimbat.
Valeria a început să ne viziteze doar după ce ne întreba dacă avem timp. Nu mi-a mai făcut observații despre serviciu, haine sau familie. Uneori mai avea tendința să dea sfaturi fără să i le cerem, dar învăța să se oprească atunci când îi spuneam că vrem să hotărâm singuri.
Nu am devenit cele mai bune prietene. Nici nu era nevoie.
Am învățat să ne respectăm și să păstrăm o distanță sănătoasă atunci când aveam opinii diferite.
La un an după nuntă, Răzvan și cu mine am mers la bunica Elena cu un tort mic și câteva flori. Împlinea 80 de ani.
Am stat împreună în bucătăria ei, unde mirosea a cozonac proaspăt.
La un moment dat, bunica a scos dintr-un sertar fotografia de la nunta noastră.
— Uite ce frumoși erați!
În fotografie, Răzvan mă ținea de mână, iar eu zâmbeam. Era făcută după ce ne întorseserăm de pe terasă, când hotărâsem să nu lăsăm cuvintele Valeriei să ne distrugă întreaga zi.
— Bunico, știi ce am înțeles atunci? am întrebat-o.
— Ce anume, fata mea?
— Că nu trebuie să mă mai rușinez niciodată de locul din care vin.
Bunica a zâmbit.
— Nici n-ai avut vreodată de ce.
Răzvan mi-a strâns mâna sub masă.
Astăzi suntem căsătoriți de câțiva ani. Avem în continuare griji, facturi și zile în care ne contrazicem. Dar știm să discutăm fără să ne umilim și să ne apărăm unul pe celălalt când este nevoie.
Uneori mă gândesc la momentul în care Valeria a luat microfonul și a spus că fiul ei merita mai mult decât mine.
Atunci m-am simțit mică și lipsită de valoare.
Dar Răzvan nu m-a apărat pentru că aș fi fost o femeie fără greșeală. M-a apărat pentru că nimeni nu merită să fie umilit, mai ales în ziua în care își întemeiază o familie.
Iar eu am învățat că dragostea adevărată nu înseamnă să dovedești mereu că ești suficient de bună pentru ceilalți.
Înseamnă să fii respectată pentru omul care ești.