Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tanti Paraschiva a desfăcut batista cu grijă. Înăuntru se afla o steluță veche, din hârtie galbenă, cu șase colțuri și un fir roșu prins la mijloc.
Am recunoscut imediat modelul.
— Așa făcea mama steluțele, am șoptit.
Bătrâna a încuviințat, cu ochii plini de lacrimi.
— Știu, Viorica. Pentru că pe aceasta chiar ea a făcut-o.
Am luat steluța în palmă. Hârtia era îngălbenită și puțin îndoită, dar cusătura din mijloc semăna cu cele pe care le făcea mama.
— De ce ați păstrat-o atâția ani?
Paraschiva s-a așezat pe scaunul de lângă brad.
— Pentru că, într-un Crăciun, mama ta mi-a dat ceva ce nu se putea cumpăra cu bani.
Rodica a oftat.
— Tanti Paraschiva, noi trebuie să terminăm bradul. Putem povesti altădată?
Bătrâna a ridicat privirea.
— Nu, Rodica. Tocmai despre brad trebuie să vorbim.
În încăpere se făcuse liniște. Sorin și Alina se apropiaseră de mine, curioși.
— Era în decembrie 1968, a început Paraschiva. Soțul meu murise în primăvară. Rămăsesem cu doi copii mici și cu un salariu care abia ne ajungea pentru mâncare.
Am simțit cum mi se strânge inima. Mama nu-mi povestise niciodată întâmplarea aceea.
— În Ajun, copiii mei au văzut bradul unor vecini și m-au întrebat dacă vom avea și noi unul. N-aveam bani nici de brad, nici de globuri. Le-am spus că anul acela vom sărbători fără podoabe.
Paraschiva a privit steluța din mâna mea.
— Maria, mama ta, a aflat. A venit seara la ușa mea cu o crenguță de brad, câteva nuci, hârtie colorată și niște panglici rămase de la croitorie.
— Mama lucra atunci la croitorie, am spus.
— Da. Și avea mâini pricepute. S-a așezat cu copiii mei la masă și i-a învățat să facă steluțe. Au râs și au cântat până târziu.
Bătrâna și-a șters ochii cu colțul batistei.
— La plecare, i-am spus că îmi pare rău că nu-i pot da nimic. Știi ce mi-a răspuns?
Am clătinat din cap.
— Mi-a spus: “Paraschiva, copiii nu țin minte cât au costat podoabele. Țin minte cine a stat lângă ei când le-au făcut.”
Alina mi-a strâns mâna.
— Mamă, așa ne-ai spus și tu!
Am zâmbit printre lacrimi.
— Pentru că de la bunica am învățat.
Paraschiva a continuat:
— Din seara aceea am păstrat steluța. Copiii mei au crescut, au plecat la casele lor, dar eu am scos-o în fiecare decembrie. Îmi amintea că, atunci când eram singură, cineva a stat lângă mine.
Rodica nu mai spunea nimic.
Bătrâna a luat din cutie o nucă învelită în hârtie argintie.
— Astăzi am auzit că Viorica și copiii ei au adus podoabe făcute acasă. M-am bucurat că cineva mai păstrează obiceiul. Dar când am coborât, am găsit-o pe Alina plângând.
S-a întors spre Rodica.
— Spune-mi, fata mea, de când trebuie să arăți câți bani ai ca să poți cânta un colind?
Rodica și-a încrucișat brațele.
— Eu am vrut doar să avem un brad frumos. Nu cred că este ceva rău în asta.
— Nu este rău să vrei un brad frumos, i-a răspuns Paraschiva. Este rău să faci un copil să creadă că nu are voie lângă el pentru că mama lui nu poate cumpăra globuri.
Am privit spre Alina. Își ștergea obrajii cu mâneca.
— Eu nu am vrut să stric bradul, a șoptit ea.
Paraschiva i-a întins mâna.
— Nici nu l-ai stricat, draga mea. Steluța ta este frumoasă.
Atunci a vorbit o vecină care stătuse până atunci lângă fereastră.
— Rodica, dacă tot spunem lucrurilor pe nume, nici eu nu mi-am permis globurile acelea fără grijă.
Era Mariana, mama a trei copii.
— Le-am cumpărat pe datorie de la o cunoștință. Mi-a fost rușine să spun că nu am bani.
O altă femeie, Geta, a lăsat jos cutia cu beteală.
— Eu am scos globurile vechi din pod. Le-am spălat și le-am adus. Când ai spus că trebuie să fie toate noi, aproape că m-am întors acasă.
Rodica s-a uitat de la una la alta.
— Dar de ce nu mi-ați spus?
Mariana a răspuns înaintea tuturor.
— Pentru că ne-ai făcut să credem că cine nu cumpără lucruri noi strică sărbătoarea.
Am simțit că nu mai sunt singură în încăperea aceea.
Nu eram singura mamă care număra banii înainte să intre într-un magazin. Nu eram singura care întorcea hainele pe toate părțile înainte să hotărască dacă mai pot fi purtate un an.
Paraschiva a deschis larg cutia.
— Eu am hârtie, nuci și panglici. Viorica are copii pricepuți. Mariana și Geta au globuri. De ce să nu facem un brad cu toate?
Sorin s-a uitat spre mine.
— Mamă, putem să punem lanțul nostru?
Înainte să răspund, Rodica a spus:
— Stați puțin. Bradul trebuie împodobit cu grijă. Dacă punem prea multe, o să arate încărcat.
Am privit-o drept în ochi.
— Atunci alegem împreună unde punem fiecare lucru. Dar copiii mei nu vor mai fi dați la o parte.
Rodica a deschis gura, apoi a închis-o.
Geta a venit lângă mine.
— Eu spun să începem cu steluțele copiilor.
Mariana a încuviințat.
— Și să-i chemăm și pe ceilalți copii să ajute.
Rodica a rămas câteva clipe tăcută.
— Bine, a spus în cele din urmă. Dar să nu rupem crengile.
Nu era o scuză, dar era primul pas înapoi pe care îl făcea.
Alina s-a apropiat de brad cu steluța galbenă. Sorin a desfăcut lanțul de hârtie și l-a ținut ridicat, ca să nu se încurce.
Paraschiva i-a ajutat să aleagă locurile potrivite.
— Uite, Alina, pe crenguța aceasta. Acolo o să se vadă frumos.
Fetița a agățat steluța și s-a întors spre mine.
— Mamă, chiar se vede!
— Se vede, iubita mea.
În scurt timp, încăperea s-a umplut de copii și de mame. Unele aduceau globuri vechi, altele bucăți de hârtie sau panglici rămase prin sertare.
O vecină a venit cu mere mici, pe care le-a așezat într-un coș lângă brad. Alta a adus câteva nuci.
Nimeni nu mai întreba cât costase ceva.
Rodica a început și ea să ajute, potrivind globurile de sticlă printre lanțurile colorate.
La un moment dat, s-a apropiat de mine.
— Viorica, poate am vorbit prea aspru.
Am lăsat jos panglica pe care o legam.
— Nu pe mine m-ai rănit cel mai tare, Rodica.
A privit spre copii.
— Știu.
S-a dus la Alina și s-a aplecat puțin.
— Îmi pare rău că am râs de steluțele tale. Ai muncit la ele și nu trebuia să vorbesc așa.
Alina s-a uitat la mine, apoi la Rodica.
— Pot să mai pun una?
— Da, a răspuns vecina. Alege tu unde.
În seara aceea am rămas până când bradul a fost gata.
Nu arăta ca unul din vitrinele magazinelor. Avea globuri de sticlă, nuci învelite în hârtie argintie, panglici vechi și lanțuri făcute de mâini mici.
Dar fiecare podoabă avea un rost.
În Ajun, vecinii s-au adunat pentru colinde. Copiii au cântat lângă brad, iar noi, mamele, am stat în spatele lor.
Sorin cânta tare, cu obrajii roșii de emoție. Alina își căuta mereu steluța cu privirea.
La sfârșit, Paraschiva m-a luat de braț.
— Viorica, mama ta ar fi fost bucuroasă să vadă seara asta.
Am privit bradul.
— Mi-e dor de ea.
— Știu. Dar uite câte lucruri bune au rămas de la dânsa.
Mi-a întins steluța veche, păstrată în batistă.
— Vreau să o ai tu.
Am clătinat din cap.
— Ați păstrat-o atâția ani. Este amintirea dumneavoastră.
— Atunci o păstrez, dar în fiecare Crăciun o aduc să o vadă și copiii tăi.
Am îmbrățișat-o.
După sărbători, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Tot trebuia să repar haine până târziu, să calculez banii pentru întreținere și să am grijă să nu risipim nimic.
Dar ceva se schimbase între noi, vecinele.
Mariana a început să-mi aducă haine pentru modificat și m-a recomandat unor cunoștințe. Geta m-a rugat să-i arăt cum poate repara un fermoar, iar eu am învățat de la ea să fac o prăjitură ieftină, cu mere.
Ne ajutam cu lucruri mici, fără să ținem socoteala fiecărui gest.
Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am găsit pe masa din bucătărie o steluță făcută de Alina.
Pe spatele ei, cu litere mari și strâmbe, scrisese:
“Pentru mama, care face Crăciunul frumos.”
Am rămas mult timp cu steluța în mână.
În decembrie 1991 nu aveam bani de globuri noi, de cadouri scumpe sau de o masă îmbelșugată.
Dar copiii mei aveau un brad la care contribuiseră cu mâinile lor, vecine care învățaseră să se sprijine și amintirea unei bunici a cărei bunătate nu fusese uitată.
Și am înțeles că mama avusese dreptate.
Copiii nu țin minte cât au costat podoabele.
Țin minte cine a stat lângă ei când le-au făcut.