Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am scos din plic o foaie împăturită și am recunoscut imediat scrisul nepotului meu. Literele erau mari, apăsate, iar într-un colț desenase o pereche de ghete și un palton vișiniu.
Sub desen scrisese: “Doamna învățătoare, vă rog să nu-i spuneți bunicii că îmi intră apă în ghete. Ea are numai un palton bun și mi-e frică să nu-l vândă pentru mine.”
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
— Călin, puiule… Tu ai scris asta?
Băiatul a încuviințat, cu ochii în pământ.
— Da, bunico.
Simona a luat foaia și a citit-o. Când a ajuns la ultimul rând, și-a acoperit gura cu palma.
— Dar de unde știai că bunica vrea să-și vândă paltonul?
— Am auzit-o vorbind la telefon cu o doamnă. Spunea că primește 180 de lei pe el.
Mi-am amintit imediat convorbirea.
Crezusem că nepotul meu se joacă în camera alăturată și nu mă ascultă.
— Și de ce ai venit plângând la doamna învățătoare? l-am întrebat.
Călin și-a șters nasul cu mâneca.
— Pentru că nu vreau să-ți fie frig din cauza mea. Eu pot să mai port ghetele astea câteva zile.
M-am aplecat și l-am strâns la piept.
— Nu, puiule. Nu trebuie să mergi cu picioarele ude ca să-mi fie mie bine.
— Dar nici tu nu trebuie să îngheți pentru mine!
Vorbele lui m-au făcut să plâng.
În jurul nostru, părinții își luau copiii și plecau spre case. Zăpada continua să cadă, iar eu simțeam frigul pătrunzând prin geaca subțire.
Doamna Cerasela s-a apropiat.
— Doamnă Teofana, tocmai de aceea am vrut să discutăm. Călin este un copil foarte bun, dar nu trebuie să poarte grijile adulților.
Am încuviințat.
— Aveți dreptate.
Învățătoarea a continuat:
— După ce mi-a arătat scrisoarea, am vorbit discret cu conducerea școlii. Există un fond de sprijin pentru copiii care au nevoie de îmbrăcăminte sau încălțăminte.
Simona a ridicat privirea.
— Nu știam despre asta.
— Nu este un ajutor automat și trebuie să discutăm câteva lucruri, dar putem începe demersurile chiar astăzi. Între timp, avem posibilitatea să-i oferim lui Călin o pereche de ghete potrivite, din donațiile primite pentru astfel de situații.
Am rămas fără cuvinte.
— Doamnă învățătoare, nu vrem să luăm de la alți copii…
— Nu luați nimic de la nimeni, doamnă Teofana. Lucrurile acestea au fost oferite tocmai pentru copiii care au nevoie de ele.
Călin s-a uitat spre mine.
— Bunico, atunci poți să-ți păstrezi paltonul?
Mi-am șters lacrimile.
— Sper că da, puiule.
Simona a privit bonul de consignație pe care îl ținea în mână.
— Mamă, mergem acum să-l recuperăm.
— Dar dacă l-au vândut deja?
— Întrebăm. Nu mai pierdem vremea.
Doamna Cerasela ne-a invitat mai întâi în școală, ca să-i schimbăm lui Călin șosetele ude.
Într-o încăpere încălzită, băiatul s-a descălțat.
Când i-am văzut ghetele, mi s-a strâns inima.
Talpa uneia era desprinsă aproape până la jumătate.
— Călin, de ce nu mi-ai spus că sunt atât de stricate?
— Pentru că știam că n-avem bani acum.
Simona s-a așezat lângă el.
— Puiule, eu sunt mama ta. Trebuie să-mi spui când ai nevoie de ceva. Nu este treaba ta să hotărăști ce ne permitem și ce nu.
— Dar te-am auzit spunând că mai avem bani numai până la salariu.
Fiica mea a închis ochii.
— Știu. N-ar fi trebuit să te las să te îngrijorezi singur.
Doamna Cerasela a adus o pereche de ghete noi, rămase dintr-o donație recentă.
Erau negre, căptușite și aveau talpă groasă.
Călin le-a probat.
— Sunt bune! a spus, ridicându-se.
A făcut câțiva pași, apoi s-a uitat spre mine.
— Bunico, nu-mi mai intră apă!
Am început să râd printre lacrimi.
— Să le porți sănătos, puiule!
Am mulțumit învățătoarei, iar Simona a discutat cu ea despre sprijinul disponibil și despre documentele necesare.
Apoi am pornit spre magazinul de haine folosite.
Fiica mea mă ținea de braț.
— Mamă, tremuri toată.
— Este frig, fată.
— Tocmai de aceea nu trebuia să duci paltonul!
Am oftat.
— Știu. Dar când l-am văzut pe Călin cu șosetele ude, n-am mai putut sta liniștită.
Simona s-a oprit.
— Mamă, și eu sunt mama lui. Dacă are nevoie de ceva, trebuie să găsim o soluție împreună. Nu să rămâi tu fără haine.
Am privit-o.
— Mi-a fost teamă că te supăr dacă insist.
— Mai tare mă supără să aflu că te-ai dus singură să vinzi paltonul tatei.
Mi-au dat din nou lacrimile.
La magazin, femeia care primise paltonul ne-a recunoscut.
— Doamnă Teofana, v-ați întors?
— Aș vrea să-mi iau paltonul înapoi, dacă nu l-ați vândut.
Femeia a verificat registrul.
— Nu s-a vândut. Îl aduc imediat.
Am simțit o ușurare atât de mare, încât m-am sprijinit de tejghea.
După ce am semnat documentul de retragere, femeia mi-a întins paltonul vișiniu.
L-am luat în brațe.
Materialul era gros și moale, iar la guler se vedea încă broșa mică pe care mi-o dăruise Gavrilă.
Simona m-a ajutat să-l îmbrac.
— Așa, mamă. Acum arăți ca tine.
Am zâmbit.
— Ca o babă încăpățânată?
— Ca mama mea, care trebuie să învețe că poate primi și ea ajutor.
Am început să râdem.
În drum spre casă, Călin mergea prin zăpadă cu ghetele noi.
Din când în când se oprea și apăsa cu talpa pe câte un petic de zăpadă.
— Bunico, uite! Nu se udă!
Îl priveam și simțeam că mi se încălzește sufletul.
Dar bucuria mea era amestecată cu o întrebare.
De ce ajunseserăm să ascundem unii de alții cât de greu ne era?
Eu ascunsesem că voiam să vând paltonul.
Simona ascunsese cât de mult o apăsau cheltuielile.
Iar Călin ascunsese că mergea zilnic cu picioarele ude.
Fiecare încercase să-l protejeze pe celălalt.
Și fiecare suferise în tăcere.
În seara aceea, după ce am ajuns acasă, Simona a pregătit ceai.
Călin s-a dus să-și facă temele, iar noi am rămas în bucătărie.
— Mamă, trebuie să vorbim serios, mi-a spus fiica mea.
— Te ascult.
— Nu vreau să mai faci sacrificii de genul acesta fără să-mi spui.
— Dar nici eu nu vreau să vă văd lipsiți de lucruri necesare.
Simona a încuviințat.
— Atunci trebuie să ne spunem adevărul, chiar dacă nu ne place.
Am discutat despre cheltuielile ei, despre pensia mea și despre lucrurile de care aveam nevoie fiecare.
Nu am găsit o soluție miraculoasă.
Dar am stabilit că, atunci când apărea o problemă urgentă, o discutam înainte să renunțăm la ceva important.
Simona urma să pună deoparte, când putea, o sumă mică pentru cheltuieli neprevăzute.
Eu aveam să o ajut în continuare cu Călin, dar fără să-mi pun sănătatea în pericol.
— Și mai este ceva, mamă, a spus ea.
— Ce anume?
— Nu vreau să mai aud că paltonul tatei este doar o haină.
Am privit-o surprinsă.
— Dar ce este?
Simona a zâmbit trist.
— Este una dintre puținele amintiri pe care le mai ai de la el. Și știu cât de mult l-ai iubit.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Tatăl tău a strâns bani luni întregi ca să mi-l cumpere.
— Știu. Îmi amintesc ziua când ai venit acasă cu el. Nu te mai opreai din zâmbit.
Am râs încet.
— Mi-a spus că merit și eu să am ceva frumos.
Simona mi-a prins mâna.
— Și încă meriți, mamă.
În zilele următoare, Călin a început să meargă la școală fără teama că i se vor uda picioarele.
Doamna Cerasela ne-a ajutat să aflăm ce alte forme de sprijin erau disponibile pentru familiile cu venituri mici.
Simona a discutat și cu angajatorul despre posibilitatea de a primi câteva ore suplimentare plătite, fără să-și neglijeze copilul.
Nu toate problemele s-au rezolvat imediat.
Dar lucrurile au început să se așeze.
Într-o duminică, Călin a venit la mine cu o cutie mică.
— Bunico, am ceva pentru tine.
Am deschis-o.
Înăuntru era o broșă făcută din carton colorat, cu o floare roșie și o agrafă prinsă pe spate.
— Am făcut-o la școală, mi-a spus. Ca să o porți pe palton.
Am zâmbit.
— Dar am deja broșa de la bunicul tău.
— Atunci poți să le porți pe amândouă!
Am început să râd.
— Așa o să fac, puiule.
I-am prins broșa de carton pe rever, lângă cea veche.
Nu era o bijuterie scumpă.
Dar pentru mine valora mai mult decât orice lucru cumpărat din magazin.
Într-o dimineață geroasă, l-am dus din nou pe Călin la școală.
De data aceasta purtam paltonul vișiniu.
Zăpada scârțâia sub pașii noștri, iar băiatul mergea liniștit lângă mine.
La poarta școlii, s-a oprit și m-a privit.
— Bunico, acum suntem amândoi îmbrăcați bine!
Am zâmbit.
— Așa este, puiule.
— Și nu mai trebuie să vinzi nimic pentru mine?
M-am aplecat și l-am sărutat pe frunte.
— Nu, Călin. Nu mai trebuie.
Băiatul m-a îmbrățișat.
— Atunci sunt fericit.
L-am urmărit cum intră în curtea școlii, apoi m-am întors spre casă.
În buzunarul paltonului aveam încă foaia pe care Călin o scrisese pentru învățătoare.
O păstrasem ca să nu uit ziua aceea.
Ziua în care nepotul meu încercase să mă protejeze de frig, deși el însuși avea nevoie de ghete.
Ziua în care fiica mea îmi spusese că nu trebuie să renunț la singurul lucru bun de iarnă.
Și ziua în care înțelesesem că dragostea nu se măsoară după cât ești dispus să pierzi pentru cineva.
Uneori, dragostea înseamnă să accepți că și tu meriți să fii ocrotit.
Am strâns paltonul în jurul meu și am privit cerul cenușiu.
M-am gândit la Gavrilă și la ziua când mi-l dăruise.
— Ai avut dreptate, bătrâne, am șoptit. Merit și eu să am ceva bun.
Apoi am pornit spre casă, cu pașii mai ușori.
Nu pentru că dispăruseră toate grijile.
Ci pentru că nu mai trebuia să le duc singură.