Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am mărit extrasul de cont și am notat numele persoanei care primise banii. Se numea Ionuț Bălan. Nu-l cunoșteam și nu-mi aminteam să fi auzit vreodată acest nume de la Călin.
Am verificat transferurile din ultimele douăzeci și patru de luni. Erau sume diferite, uneori 800 de lei, alteori 1.500 sau chiar 2.000. În total, peste 18.000 de lei ajunseseră în contul acelui bărbat.
— Mircea, uită-te aici. Noi credeam că plătim facultatea, dar banii mergeau la omul acesta.
Soțul meu și-a pus ochelarii și a citit fiecare rând. Apoi a deschis sertarul în care păstram toate chitanțele pe care ni le trimisese nepotul.
— Nu sunt aceleași conturi. Uite, aici ne-a trimis o dovadă de plată către facultate, dar banii noștri au plecat în altă parte.
Am luat telefonul și l-am sunat pe Călin. De data aceasta a răspuns.
— Bunico, ți-am spus că sunt ocupat. Ce mai este?
— Vrem să știm cine este Ionuț Bălan și de ce i-am trimis noi aproape douăzeci de mii de lei.
A tăcut câteva secunde.
— Este un prieten. Aveam niște datorii mai vechi.
— Ce datorii?
— Nu contează, bunico. Rezolv eu.
— Contează foarte mult. Noi am făcut un credit pentru facultatea ta. Tu ne-ai spus că ai nevoie de bani pentru taxe, iar acum aflăm că ai fost exmatriculat de doi ani.
— V-am spus că o să termin! Nu trebuia să mergeți acolo fără să-mi spuneți!
Am închis ochii. Nici măcar acum nu părea să înțeleagă ce făcuse.
— Vino mâine la noi. Vrem să discutăm față în față.
A doua zi a venit după-amiază. Era îmbrăcat elegant, cu o geacă nouă și pantofi scumpi. Când a văzut extrasele de cont pe masă, a înțeles că nu mai putea inventa o altă poveste.
— Bunico, pot să explic.
— Atunci explică. Dar nu ne mai spune că ai de plătit facultatea.
Călin s-a așezat și a început să vorbească repede. Spunea că în primul an avusese probleme la examene, că lipsise mult și că pierduse locul la facultate. Îi fusese rușine să ne spună. Apoi, în loc să caute un serviciu și să-și recunoască greșeala, începuse să joace la pariuri sportive.
La început câștigase câteva sume mici. A crezut că descoperise o metodă prin care putea face bani fără să muncească. Apoi pierduse. Ca să recupereze, împrumutase bani de la prieteni și continuase să parieze.
— Ionuț este unul dintre cei care mi-au împrumutat bani. Transferurile către el erau pentru datorii.
— Și restul banilor? am întrebat.
Nu a răspuns imediat.
— Chirie, haine, ieșiri… Am vrut să nu se vadă că nu mai sunt student. Le-am spus tuturor că sunt în ultimul an.
Mircea s-a ridicat de pe scaun.
— Noi am făcut credit la șaptezeci de ani, băiete! Eu am acceptat să ne îndatorăm pentru că mi-ai spus că îți construiești un viitor. Tu ne-ai folosit banii ca să continui să pariezi?
— Nu am vrut să ajung aici. La început chiar am crezut că pot recupera totul.
Atunci am scos din sertar ultima dovadă de plată pe care ne-o trimisese. Pe ea apărea numele facultății și suma pe care pretinsese că o achitase.
— Și hârtia aceasta? Este adevărată?
Călin a privit-o și și-a plecat capul.
— Am modificat o dovadă mai veche. Nu am crezut că o să verificați.
Am simțit că mă doare sufletul. Nu doar pentru bani, ci pentru faptul că nepotul pe care îl învățasem să spună adevărul ajunsese să falsifice documente ca să ne păcălească.
— Călin, noi nu suntem bogați. Pensia bunicului abia ne ajunge pentru cheltuielile casei și pentru rate. Eu am acceptat să renunțăm la economiile noastre pentru că am crezut în tine.
— Știu, bunico.
— Nu, nu cred că știi. Dacă ai fi înțeles, ne-ai fi spus adevărul înainte să ne ceri alți bani.
Am stabilit atunci câteva lucruri. Nu aveam să-i mai trimitem niciun leu. Nu aveam să-i acoperim datoriile și nici să facem un alt împrumut. Dacă voia să-și schimbe viața, trebuia să înceapă prin a-și găsi un serviciu și a-și asuma ceea ce făcuse.
Mircea i-a cerut să ne dea înapoi, treptat, banii pe care îi mai putea recupera din cheltuielile făcute în mod intenționat cu scopul de a ne înșela. Am convenit să consemnăm în scris suma și un plan de plată, după ce verificam toate transferurile.
Călin a plecat fără să ne îmbrățișeze.
Au urmat câteva săptămâni grele. Ne era dor de el, dar nu mai voiam să trăim cu telefonul lângă noi, așteptând următoarea cerere de bani. Am continuat să plătim creditul din pensii și am renunțat la câteva cheltuieli pe care ni le permiteam înainte.
Într-o zi, Călin a venit din nou. Nu ne-a cerut bani. Ne-a spus că își găsise de lucru într-un depozit și că începuse să achite datoriile către oamenii de la care se împrumutase. Ne-a adus și un înscris prin care confirma suma pe care ne-o datora.
— Nu vă cer să mă iertați acum, a spus el. Dar vreau să încerc să repar măcar o parte din ce am stricat.
Mircea l-a privit lung.
— Să nu ne mai promiți nimic. Fă ce ai de făcut și lasă timpul să ne arate dacă te-ai schimbat.
Am aflat mai târziu că nepotul începuse să discute și cu un specialist despre problema pariurilor. Nu l-am obligat să ne povestească fiecare amănunt, dar i-am spus că, dacă vrea cu adevărat să iasă din situația aceea, trebuie să ceară ajutor, nu să ascundă iar lucrurile.
Au trecut aproape șase luni până când a reușit să ne restituie primii bani. Nu era o sumă mare, dar pentru mine conta că veniseră din munca lui, nu dintr-un alt împrumut.
Într-o duminică a venit cu pâine proaspătă și câteva flori pentru mine. S-a așezat lângă bunicul și a început să povestească despre serviciu. Nu a adus vorba despre facultate până când l-am întrebat eu.
— M-am înscris la un program de studii pe care îl pot urma în timp ce lucrez. Dar de data aceasta mă descurc singur. Nu vreau să mai plătiți nimic pentru mine.
Nu i-am promis că vom uita ce făcuse. I-am spus doar că mă bucur să-l văd încercând să-și construiască viața fără să mintă.
În seara aceea am scos din dulap fotografia pe care o pregătisem pentru festivitatea de absolvire. Era o fotografie cu mine, Mircea și Călin, făcută cu câțiva ani înainte, într-o zi de sărbătoare.
Am pus-o înapoi în ramă.
Poate că nu avea să primească diploma pe care o așteptasem atât de mult. Poate că banii noștri aveau să se întoarcă greu și că ratele ne vor însoți încă multă vreme. Dar am înțeles că nu puteam să-i cumpărăm nepotului un viitor și nici să-l salvăm de consecințele propriilor alegeri.
Îl iubeam în continuare. Dar de atunci am învățat să nu-i mai dăm bani doar pentru că ne spune că are nevoie.
Uneori, cel mai greu lucru pe care îl poate face un bunic nu este să-și ajute nepotul, ci să se oprească la timp, înainte ca dragostea să devină un motiv pentru care acesta nu mai învață să-și poarte singur răspunderea.