Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bogdan a făcut un pas în față și a privit-o pe mama lui.
— Mergem la mama Corinei. Petrecem Crăciunul cu ea anul acesta.
Silvia a rămas cu telefonul în mână.
— Cum adică mergeți la mama ei? Dar eu am pregătit masa! Am cumpărat carne, am făcut sarmale, am chemat rudele! Voi chiar vă bateți joc de mine?
— Nu ne batem joc de nimeni, mamă. Am hotărât să mergem la Lidia.
— Și cine te-a pus să hotărăști? a întrebat ea, uitându-se spre mine. Corina te-a convins să faci asta?
— Nu, eu am hotărât. Și vreau să înțelegi ceva: mama Corinei este și ea bunica Ilincăi. Este singură de ani întregi și noi am petrecut cinci Crăciunuri fără ea, doar pentru că tu ai vrut să fim aici.
Silvia a strâns lista de cumpărături în mână.
— Eu sunt mama ta! Nu poți să mă lași singură de Crăciun pentru că vrea soția ta să-și vadă mama!
— Nici eu nu vreau să te las singură. Dar asta nu înseamnă că trebuie să facem întotdeauna ce spui tu.
Am rămas lângă ușă, fără să intervin. Pentru prima dată, Bogdan nu încerca să încheie discuția cu o glumă și nici nu mă ruga să-i dau dreptate mamei lui.
Silvia a privit spre valize.
— Și toate astea? Plecați cu bagaje? Câte zile stați acolo?
— Două zile. Poate trei, dacă ne simțim bine și mama Corinei ne roagă să mai rămânem.
— Dar eu ce fac cu toată mâncarea?
— O poți păstra pentru zilele următoare sau îi poți invita pe cei pe care i-ai chemat. Nu trebuie să aruncăm nimic și nici să ne certăm din cauza mâncării.
Silvia s-a uitat la pachetul pe care Bogdan îl ținea în mână.
— Și ce este acolo?
— Un cadou pentru Lidia. Ilinca l-a ales.
Soacra mea a făcut o grimasă.
— Pentru ea ați avut timp să cumpărați cadouri? Dar pentru mine?
— Și pentru tine avem, mamă. Cadoul tău este acasă, sub brad. Dar nu vreau să transformăm Crăciunul într-o competiție între bunici.
Ilinca s-a apropiat de ușă și a întrebat:
— Bunico, vrei să vii și tu cu noi? Bunica Lidia a spus că putem face împreună biscuiți de Crăciun.
Silvia a privit-o pe nepoată. Pentru câteva secunde părea că ar vrea să accepte, dar apoi și-a întors privirea spre mine.
— Nu pot să plec acum. Am treabă și am pregătit totul aici.
— Atunci ne vedem după Crăciun, i-a spus Bogdan.
Silvia s-a dat la o parte din ușă fără să ne mai răspundă.
Am coborât împreună, am pus bagajele în mașină și am plecat.
Pe drum, Bogdan a condus în tăcere. Ilinca vorbea despre bunica Lidia, despre biscuiții pe care voia să-i facă și despre cadoul pe care îl ținea în brațe.
La un moment dat, soțul meu m-a prins de mână.
— Corina, vreau să-ți spun ceva. Îmi pare rău că am lăsat lucrurile să ajungă aici.
— Nu vreau să te simți vinovat doar pentru că mergem la mama.
— Nu despre asta vorbesc. Știu că te-am lăsat singură de fiecare dată când mama mea te suna și îți spunea ce să faci. Eu îi spuneam mereu că așa este ea, de parcă asta ar fi fost o scuză.
Am privit pe geam.
— Știi ce m-a durut cel mai mult? Că ajunsesem să mă uit la telefon cu teamă. Când suna, știam că urmează alte instrucțiuni. Uneori nici nu mai aveam chef să gătesc, pentru că știam că oricum nu va fi bine.
— Știu. Și trebuia să te apăr.
Nu i-am răspuns imediat. Eram bucuroasă că, în sfârșit, recunoștea problema fără să-mi ceară să o ignor.
Când am ajuns la mama, am găsit-o în bucătărie. Avea un pulover vechi, iar pe masă se afla o farfurie cu câteva felii de pâine și un ceainic.
Când a auzit soneria, a venit încet la ușă.
— Corina? Ce s-a întâmplat? De ce ați venit?
Ilinca a alergat direct în brațele ei.
— Bunico, am venit să facem Crăciunul împreună!
Mama a început să plângă. M-a îmbrățișat, apoi l-a îmbrățișat pe Bogdan.
— Dar nu trebuia să vă deranjați. Eu nu am pregătit nimic. V-am spus că nu mai gătesc anul acesta.
— Tocmai de aceea am venit cu mâncare, i-am răspuns. Astăzi nu trebuie să gătești nimic.
Am început să scoatem din sacoșe cozonacul, salata, friptura și câteva preparate pe care le pregătisem în ultimele zile. Bogdan a dus bagajele în dormitor, iar Ilinca a început să scoată decorațiunile pe care le adusese pentru bunica.
Am așezat masa împreună. Nu era o masă mare și nici nu avea toate preparatele pe care le pregăteam de obicei. Dar mama se uita la fiecare farfurie ca și cum ar fi fost cel mai frumos cadou.
La un moment dat, Bogdan a scos pachetul mare și i l-a întins.
— Lidia, acesta este de la noi toți.
Mama l-a desfăcut cu grijă. Înăuntru se afla o ramă mare, cu o fotografie în care apăream noi trei, alături de Ilinca, de la ultima aniversare a fetiței.
— O să o pun în sufragerie, a spus ea. Să vă văd în fiecare zi.
Am mâncat, am povestit și am râs. Pentru prima dată după mulți ani, nu mă mai gândeam că trebuie să termin ceva până la o anumită oră sau că urmează să primesc un telefon cu alte instrucțiuni.
În jurul orei șase, telefonul lui Bogdan a început să sune. Era Silvia.
El a răspuns și a pus telefonul pe difuzor.
— Unde sunteți?
— La Lidia, mamă. Am ajuns bine.
— Și ce mâncați acolo? Ați luat toate preparatele de acasă?
— Am adus câteva lucruri, dar și Lidia a pregătit ceva.
— Să nu-mi spui că a gătit ea! La vârsta ei, trebuia să vă ocupați voi de toate!
Am observat că mama și-a coborât privirea. Nu voiam ca ziua aceea să se transforme din nou într-o discuție despre cine este suficient de bun pentru familia noastră.
Am luat telefonul din mâna lui Bogdan.
— Silvia, suntem bine. Mama este fericită că am venit. Vă dorim Crăciun fericit și vă așteptăm să ne vedem după sărbători.
— Corina, să nu crezi că de acum înainte o să faceți ce vreți fără să mă întrebați!
— Nu trebuie să vă întrebăm unde ne petrecem Crăciunul. Suntem o familie și putem lua singuri asemenea decizii.
Am închis politicos.
Bogdan m-a privit și a zâmbit.
— Cred că a fost prima dată când ai închis telefonul fără să te simți vinovată.
— Cred că da.
În zilele următoare am rămas la mama. Am mers împreună la plimbare, am făcut biscuiți cu Ilinca și am privit fotografii vechi. Bogdan a reparat o ușă de la balcon și a ajutat-o să monteze o veioză pe care o cumpărase cu câteva luni înainte.
Pe 27 decembrie ne-am întors acasă. Silvia nu ne-a sunat în dimineața aceea și nici în ziua următoare.
După câteva zile, ne-a invitat la ea la cafea. Am mers împreună cu Bogdan și Ilinca.
Ne-a primit în sufragerie, unde încă se afla bradul împodobit și masa pe care o pregătise pentru rude. Nu a început cu instrucțiuni și nici nu m-a întrebat ce am gătit în zilele precedente.
La un moment dat, mi-a spus:
— Corina, poate că am exagerat cu telefoanele. Eu am fost obișnuită să mă ocup de toate și mi-a fost greu să accept că băiatul meu are propria familie.
— Nu mă deranjează să-mi dați un sfat, Silvia. Dar vreau să am voie să decid singură ce fac în casa mea.
A dat din cap.
— O să încerc.
Nu s-a schimbat totul într-o zi. Uneori încă mă suna să-mi spună ce crede că ar trebui să gătesc sau cum să organizez lucrurile. Dar am început să-i spun simplu că mă descurc și că o voi întreba dacă am nevoie de ajutor.
Bogdan nu a mai folosit replica „așa e ea” ca să închidă discuția. Când mama lui depășea limita, îi spunea direct că trebuie să ne respecte alegerile.
În seara de Anul Nou, mama m-a sunat și mi-a spus că fotografia pe care i-o dăruiserăm era deja așezată pe noptieră.
— Corina, să știi că acesta a fost cel mai frumos Crăciun din ultimii ani. Nu pentru mâncare, ci pentru că ați fost aici.
Am închis telefonul și m-am uitat la Bogdan. Ilinca adormise pe canapea, cu o păpușă în brațe.
Atunci am înțeles că nu trebuia să aleg între mama mea și soacra mea. Trebuia doar să încetez să accept ca una dintre ele să hotărască în locul întregii familii.
Crăciunul nu este o listă de instrucțiuni, nici o competiție între gospodine și nici o obligație de a mulțumi pe cineva cu orice preț.
Este despre oamenii pe care îi așezi la masă, despre cei care te așteaptă și despre libertatea de a petrece sărbătorile acolo unde simți că îți este familia.