„Mamă, nu pot să vin. Sunt la mare!” mi-a spus fiul meu, chiar în dimineața în care împlineam 65 de ani și urma să fiu operată.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Alina m-a ajutat să-mi iau geanta și m-a condus încet pe coridor. Îmi pregătise o pereche de pantofi comozi și o haină, pentru că știa că după operație nu puteam merge prea repede.

— Alina, spune-mi, te rog, cum ai aflat că sunt aici?

— Am vorbit cu o fostă vecină de-a dumneavoastră. Mi-a spus că ați fost operată și că urmează să fiți externată. Când am auzit că nu vine nimeni să vă ia, am venit eu.

Am privit-o lung.

— Dar au trecut zece ani. De unde ai mai avut numărul meu?

— L-am păstrat. Nu l-am șters niciodată.

Am început să plâng din nou.

Alina m-a prins ușor de braț.

— Haideți, nu mai plângeți. Astăzi trebuie să ajungeți acasă și să vă odihniți.

În fața spitalului avea o mașină parcată. Mi-a deschis portiera, mi-a așezat geanta pe bancheta din spate și m-a ajutat să mă urc.

Pe drum am încercat să aflu ce se întâmplase în viața ei în ultimii zece ani.

— Te-ai recăsătorit?

— Nu, doamnă Doina. Am rămas singură. Am serviciul meu, locuința mea și încerc să-mi văd de viață.

— Îmi pare rău că nu am mai ținut legătura.

Alina a zâmbit trist.

— Nu a fost vina dumneavoastră. Cătălin mi-a spus atunci că, dacă am divorțat de el, nu mai trebuie să am nicio legătură cu familia lui. Și dumneavoastră ați respectat dorința lui.

Am privit pe geam.

Îmi aminteam foarte bine acea perioadă. Cătălin și Alina avuseseră o căsnicie dificilă, cu multe certuri. Când au divorțat, fiul meu îmi ceruse să nu o mai sun și să nu mă mai întâlnesc cu ea.

— Mamă, nu vreau să mai aud de femeia asta. S-a terminat. Nu mai este din familia noastră.

Încercasem atunci să-i explic că Alina nu îmi făcuse nimic rău, dar Cătălin se supărase. În cele din urmă, nu o mai căutasem.

— Să știi că mi-ai lipsit, i-am spus încet.

Alina nu a răspuns imediat.

— Și dumneavoastră mi-ați lipsit. Când eram căsătorită cu Cătălin, ați fost singura persoană din familia lui care m-a făcut să mă simt acasă.

Când am ajuns în fața blocului, a coborât prima și a venit să mă ajute. A urcat cu mine până la apartament, a descuiat ușa și m-a condus în sufragerie.

Pe masă avea pregătită o supă caldă, câteva fructe și o sticlă de apă. În bucătărie găsisem deja cumpărăturile necesare pentru următoarele zile.

— Alina, când ai avut timp să faci toate astea?

— Am trecut aseară să vă pregătesc câteva lucruri. Am vorbit cu vecina și mi-a dat cheia de rezervă, pe care o aveați la ea pentru situații de urgență.

Am privit-o cu ochii umezi.

— Nu trebuia să faci atâtea pentru mine.

— Știu. Dar am vrut.

Apoi m-a ajutat să mă așez pe canapea și mi-a adus o pătură.

— Acum trebuie să vă odihniți. Voi veni și mâine să văd dacă aveți nevoie de ceva.

Am prins-o de mână.

— Alina, de ce ai venit? După zece ani, după tot ce s-a întâmplat, de ce ai făcut toate acestea pentru mine?

A tras un scaun și s-a așezat lângă mine.

— Pentru că nu am uitat cum v-ați purtat cu mine. Când eram căsătorită cu Cătălin, dumneavoastră mă apărați când el era nervos. Când am fost bolnavă, ați stat lângă mine. Când mama mea a murit, dumneavoastră ați fost cea care m-a ținut în brațe. Nu am uitat nimic din toate astea.

Mi-am acoperit fața cu palmele.

Nu-mi imaginam că o femeie pe care fiul meu o scosese din familie avea să-și amintească atât de mult de mine.

În zilele următoare, Alina a venit în fiecare dimineață. Îmi aducea cumpărături, îmi pregătea mâncare și mă ajuta să respect recomandările medicului. Nu stătea toată ziua, pentru că avea și ea serviciu, dar găsea mereu timp să mă întrebe cum mă simt.

Într-o după-amiază, când îmi aducea medicamentele, am observat că avea o fotografie în portofel.

Era o poză cu ea, Cătălin și nepotul meu, făcută cu mulți ani în urmă.

— Mai păstrezi fotografia aceasta?

Alina a privit-o.

— Da. Nu toate amintirile dintr-o căsnicie trebuie aruncate doar pentru că oamenii nu au mai putut trăi împreună.

Am întrebat-o dacă mai ține legătura cu fiul meu.

— Foarte rar. Fiecare și-a văzut de viață. Dar băiatul nostru îl vede pe tatăl lui și petrece timp cu el.

Am rămas surprinsă.

— Și nepotul meu? Nu mi-ai spus nimic despre el.

Alina a zâmbit.

— Are 16 ani acum. Este mare, merge la liceu și își amintește de dumneavoastră. Uneori mă întreabă ce mai face bunica Doina.

Am simțit că mi se strânge inima.

— Și de ce nu mi-ai spus? De ce nu l-ai adus să mă vadă?

— Pentru că nu am vrut să intru peste viața dumneavoastră. După divorț, Cătălin mi-a cerut să nu mai vin în preajma familiei lui. Am crezut că nici dumneavoastră nu mai doriți să ne vedeți.

Am început să plâng.

— Eu nu am spus niciodată că nu vreau să vă văd. Mi-a fost dor de voi, dar am crezut că trebuie să respect ce mi-a cerut băiatul meu.

Alina m-a îmbrățișat.

— Poate că a venit timpul să nu mai lăsăm trecutul să hotărască pentru noi.

În weekend, nepotul meu a venit să mă viziteze. Când a intrat pe ușă, l-am recunoscut cu greu. Nu mai era copilul mic pe care îl țineam în brațe când venea la noi în vizită. Era un adolescent înalt, cu părul închis la culoare și cu un zâmbet timid.

— Bunico Doina, ce faceți?

M-am ridicat încet și l-am îmbrățișat.

— Bine, dragul meu. Acum sunt bine că ai venit.

Mi-a adus flori și o cutie de bomboane. Am stat împreună aproape două ore, iar el mi-a povestit despre școală, despre prieteni și despre lucrurile care îl interesau.

Înainte să plece, m-a întrebat dacă poate să mai vină.

— Când vrei tu, puiule. Ușa mea este deschisă.

În seara aceea am sunat-o pe Simona.

— Fata mea, vreau să te întreb ceva. De ce nu ai venit la mine în spital?

— Mamă, ți-am explicat. Am avut treabă. Nu puteam să las totul baltă.

— Dar Alina a putut.

Simona a tăcut.

— Cum adică Alina?

— Fosta soție a fratelui tău. Ea m-a luat din spital, mi-a făcut cumpărături și a avut grijă de mine.

— Mamă, dar femeia aceea nu mai este din familia noastră!

Am respirat adânc.

— Poate că nu mai este nora fratelui tău, dar s-a purtat cu mine mai frumos decât propriii mei copii.

— Nu este corect să ne compari!

— Nu te compar, Simona. Îți spun doar ce s-a întâmplat. Tu locuiești aproape de mine și nu ai venit. Fratele tău era la mare. Alina, care nu mă mai văzuse de zece ani, a venit să mă ia de la spital.

Simona a închis după câteva secunde, fără să mai spună nimic.

În aceeași seară m-a sunat Cătălin. Probabil Simona îi povestise deja.

— Mamă, am auzit că ai fost luată de la spital de Alina. Chiar nu ai găsit pe altcineva?

Am rămas uimită.

— Am găsit, Cătălin. Am găsit-o pe singura persoană care a venit.

— Nu trebuia să o implici în problemele noastre de familie.

— Eu nu am implicat-o în nimic. Ea a venit singură, pentru că a aflat că sunt bolnavă și singură.

— Mamă, știi foarte bine că nu mai vreau să ai legături cu ea.

Atunci i-am răspuns pentru prima dată fără să mă tem că se va supăra:

— Cătălin, ai 42 de ani. Ești adult și poți decide cu cine îți petreci viața. Dar nu poți decide în locul meu pe cine am voie să apreciez și cine are voie să-mi fie aproape.

Fiul meu a tăcut.

— Tu erai la mare când eu ieșeam din operație. Simona avea treabă. Alina a venit. Nu am de gând să-mi cer scuze pentru că am primit ajutor de la un om care nu m-a uitat.

Nu mi-a mai răspuns.

În lunile următoare, Alina a continuat să mă viziteze. Nu în fiecare zi, pentru că avea serviciu și responsabilitățile ei, dar mă suna regulat și mă întreba dacă am nevoie de ceva.

Am început să merg și eu, treptat, la plimbare cu ea și cu nepotul meu. Într-o duminică m-au invitat la masă și am petrecut câteva ore împreună, ca în vremurile în care eram o familie.

Copiii mei au început și ei să mă caute mai des după ce au aflat că Alina îmi era aproape. Cătălin a venit într-o zi și mi-a spus că îi pare rău că nu a putut ajunge la spital.

Nu l-am certat. Dar nici nu m-am prefăcut că nu se întâmplase nimic.

— Nu vreau să-mi promiți că vei veni de fiecare dată când am o problemă. Vreau doar să nu mai aștept o operație ca să-mi dau seama cine își amintește de mine.

El a încuviințat.

În ziua în care am împlinit 66 de ani, am avut o masă mică acasă. Au venit Simona, Cătălin, Alina și nepotul meu.

Nu a fost o petrecere mare și nici nu am primit cadouri scumpe. Am primit flori, o prăjitură și câteva îmbrățișări.

La un moment dat, Alina a venit lângă mine și mi-a spus:

— La mulți ani, doamnă Doina! Să fiți sănătoasă și să mai avem multe zile frumoase împreună.

Am prins-o de mână.

— Mulțumesc, fata mea. Nu o să uit niciodată că ai venit după mine în ziua în care toți ceilalți aveau altceva de făcut.

Atunci am înțeles că familia nu înseamnă doar oamenii care poartă același nume sau au același sânge. Uneori, oamenii care pleacă din viața ta rămân mai aproape de suflet decât cei care au fost lângă tine dintotdeauna.

Și am mai înțeles ceva: nu trebuie să aștepți să ajungi într-un salon de spital, singur și speriat, ca să afli cine te iubește cu adevărat.