Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamna Nicoleta, vă sun pentru că părinții lui Andrei au depus o solicitare de transfer. Au cerut să pregătim dosarul școlar, iar eu am vrut să vă anunț înainte să fie ridicat.
Am rămas cu telefonul la ureche.
— Au depus deja cererea?
— Da. Au venit ieri și au discutat cu secretariatul. Au spus că doresc să-l mute la o altă școală începând cu perioada următoare.
— Și când trebuie ridicat dosarul?
— Părinții au spus că vor veni în următoarele zile. Am înțeles că intenționează să rezolve cât mai repede.
I-am mulțumit directorului și am închis. Nu eram surprinsă că Marius și Larisa voiau să schimbe școala, dar mă durea că făcuseră deja demersurile fără să-i explice băiatului ce urma să se întâmple.
Andrei era încă în bucătărie. Mă privea atent, așteptând să-i spun ce aflasem.
— Bunico, ce au zis?
— Părinții tăi au cerut dosarul pentru transfer.
Și-a coborât privirea.
— Dar eu nu vreau să plec. Mi-am făcut prieteni aici. Știu profesorii, știu unde sunt toate sălile. De ce trebuie să schimb totul acum?
M-am apropiat de el și l-am îmbrățișat.
— Știu că nu-ți este ușor. Dar trebuie să vorbești cu mama și cu tata. Ei sunt cei care hotărăsc în privința școlii tale.
— Tu nu poți să le spui să mă lase aici?
Am ezitat înainte să-i răspund.
— Pot să le spun ce cred și pot să le explic cât de greu îți este. Dar nu pot să hotărăsc în locul lor.
Nu voiam să-i promit ceva ce nu puteam îndeplini. Îl crescusem șapte ani, dar știam că nu aveam dreptul să mă prezint drept părintele lui și nici să mă folosesc de tot ce făcusem pentru a le lua lor deciziile.
În seara aceea l-am sunat pe Marius.
— De ce ați depus cererea de transfer fără să discutați cu Andrei?
— Am discutat cu el. Știe că vrem să-l mutăm.
— Mi-a spus că nu vrea.
— Este copil. Nu poate să decidă singur unde merge la școală.
— Nu spun că trebuie să decidă singur. Dar ar trebui să-l ascultați. Este la mijlocul anului școlar, are colegii lui și s-a obișnuit cu învățătorii. De ce atâta grabă?
— Pentru că vrem să ne organizăm viața ca familie. Nu putem să-l ținem la nesfârșit între două case.
— Nu v-a cerut nimeni să-l țineți între două case. Ați putea să-l lăsați să termine anul aici și să discutați apoi despre schimbări.
— Mamă, te rog să nu te mai implici în toate deciziile noastre.
— Nu încerc să decid în locul vostru. Încerc să-ți spun că băiatul este afectat.
— Ne ocupăm noi de el.
Am vrut să-i spun că exact asta auzisem și cu șapte ani în urmă, când plecaseră în străinătate și îmi promiseseră că se vor întoarce repede. Dar nu am făcut-o. Nu voiam să transform discuția într-o socoteală a trecutului.
— Bine, Marius. Atunci ocupați-vă. Dar să nu mai considerați că eu trebuie să fiu disponibilă în fiecare zi, indiferent de ce hotărâți voi.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că, dacă preluați responsabilitatea pentru Andrei, trebuie să o preluați cu totul. Nu doar să hotărâți unde învață, ci să vă ocupați de program, de teme, de drumuri și de toate lucrurile obișnuite.
A închis discuția spunând că vom vorbi altădată.
În următoarele zile am încercat să păstrez lucrurile cât mai liniștite pentru Andrei. Îl primeam după școală, îi pregăteam masa și îl ascultam când îmi povestea despre colegi. Nu îl întrebam în fiecare zi dacă părinții lui se răzgândiseră. Avea nevoie să știe că, indiferent ce urma să se întâmple cu școala, putea să vorbească deschis cu mine.
Într-o după-amiază, Larisa a venit să-l ia. Avea în mână câteva pungi și părea grăbită.
— Am stabilit cu Marius că de săptămâna viitoare Andrei va sta numai cu noi, mi-a spus.
— Bine. Atunci trebuie să vă organizați programul. Eu nu mai pot să fiu soluția pentru fiecare dimineață și fiecare după-amiază.
— Nu te-am rugat să faci asta la nesfârșit.
— Dar timp de șapte ani asta am făcut. Nu îți reproșez că v-ați întors și vreți să fiți părinți. Vă rog doar să înțelegeți că nu puteți schimba totul într-o zi și să vă așteptați ca eu să acopăr toate dificultățile.
Larisa a oftat.
— Andrei trebuie să se obișnuiască să stea cu noi. Dacă tot vine la tine, nu o să înțeleagă că are părinți.
— Nu l-am împiedicat niciodată să fie aproape de voi. Nici nu i-am spus vreodată că eu sunt mama lui.
— Dar s-a obișnuit prea mult cu tine.
Nu i-am răspuns. Andrei ieșise din cameră și își lua ghiozdanul. Avea ochii roșii și se vedea că auzise o parte din discuție.
— Mergem? l-a întrebat Larisa.
— Da, mamă.
M-a îmbrățișat înainte să plece.
— Te sun diseară, bunico.
— Te aștept să mă suni, dragul meu.
După ce au plecat, m-am așezat în fotoliu și am privit camera în care își făcuse temele atâția ani. Pe raft erau cărțile lui, câteva jucării pe care nu voia să le arunce și fotografii de la serbări. Nu le-am strâns. Nu știam încă ce aveau să hotărască părinții lui, dar nu voiam să transform plecarea într-o despărțire definitivă.
În aceeași seară, Marius m-a sunat să-mi spună că urma să ridice dosarul de la școală și că de săptămâna următoare Andrei va începe să meargă la noua unitate.
— Ați discutat din nou cu el?
— Da. I-am explicat că așa este mai bine pentru toată lumea.
— Și dacă îi este greu?
— O să se obișnuiască. Copiii se adaptează.
Am rămas tăcută. Mi-a spus că vor avea nevoie de ajutor cu programul în primele săptămâni, până își rezolvă toate lucrurile.
— Mamă, ai putea să-l iei de la școală în două zile, până terminăm noi serviciul?
— Nu, Marius. Trebuie să vă organizați astfel încât să puteți avea grijă de copilul vostru.
— Dar este doar pentru început.
— Știu. Tocmai de aceea trebuie să găsiți o soluție care să funcționeze și după început.
A doua zi, am vorbit din nou cu directorul. I-am spus că părinții sunt cei care se ocupă de transfer și că nu doresc să intervin în decizia lor. Mi-a mulțumit pentru anii în care mă ocupasem de Andrei și m-a întrebat dacă voi mai veni la activitățile școlii.
— Dacă voi fi invitată și Andrei își va dori, voi veni cu drag, i-am răspuns.
În săptămâna următoare, băiatul a început la noua școală. Primele zile au fost grele. Îmi povestea că nu cunoștea pe nimeni, că nu știa unde sunt toate sălile și că îi era dor de colegii lui. Îl ascultam fără să-i spun că părinții greșiseră. Nu voiam să-l pun să aleagă între dorul de vechea școală și dorința de a fi alături de mama și tata.
În schimb, Marius și Larisa au fost nevoiți să-și schimbe programul. Au început să-și împartă drumurile, să participe la ședințele cu profesorii și să se ocupe de teme. Nu mai puteau să-mi lase toate aceste lucruri în responsabilitate, așa cum făcuseră ani întregi.
Uneori mă sunau să mă întrebe cum rezolvam anumite situații. Le răspundeam, dar nu mă mai ofeream automat să preiau totul. Dacă aveau nevoie de ajutor, trebuiau să mă întrebe din timp și să accepte că aveam și eu programul meu.
Într-o duminică, Andrei a venit la mine. Avea ghiozdanul în spate și o carte pe care voia să mi-o arate.
— Bunico, la școala nouă am un coleg care stă lângă mine. E de treabă.
— Mă bucur, dragul meu.
— Dar tot mi-e dor de ceilalți.
— Este normal. Ai petrecut mult timp cu ei. O să-ți faci și prieteni noi, dar nu trebuie să uiți pe nimeni.
M-a întrebat dacă poate să mai vină la mine după școală, uneori, și dacă mai putem face clătitele pe care le pregăteam în fiecare sâmbătă.
— Sigur că putem. Numai să stabilim împreună cu părinții tăi când este potrivit.
A zâmbit și a început să-mi povestească despre carte.
Nu am încercat să-i recâștig locul de dinainte și nici să-i fac pe părinți să se simtă vinovați. Îl iubeam la fel, dar înțelegeam că trebuia să existe o altă așezare a lucrurilor.
Cu Larisa relația a rămas rece. La întâlnirile de familie ne salutam și discutam strictul necesar. Marius a început să fie mai prezent în viața fiului său, dar între noi a rămas o distanță pe care nu am reușit să o ștergem prin câteva telefoane.
Am continuat să-l primesc pe Andrei când venea la mine și să-i fiu aproape atunci când avea nevoie. Dar nu am mai acceptat să fiu considerată responsabilă pentru fiecare problemă, în timp ce părinții hotărau singuri toate lucrurile importante.
Șapte ani îl crescusem cu dragoste și răbdare. Nu regretam niciun drum la școală, nicio noapte în care stătusem lângă el când era bolnav și nicio după-amiază petrecută la teme. Fuseseră ani din viața mea pe care nu i-aș fi schimbat pentru nimic.
Dar am înțeles că a fi bunică nu înseamnă să fii disponibilă fără limite și nici să accepți să fii îndepărtată atunci când părinții se întorc, apoi chemată din nou doar când au nevoie de ajutor.
Andrei avea din nou ambii părinți aproape. Eu aveam să rămân bunica lui, cu locul meu în viața lui, fără să mai încerc să ocup un loc care nu îmi aparținea.