„Te-am trecut voluntară de Crăciun, că tu oricum ești liberă!” — mi-a spus soțul meu când am aflat că mă înscrisese la o asociație fără să mă întrebe

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la cutia pe care Vasile o împingea spre mine, apoi la celelalte pachete așezate lângă mașină.

— Nu, Vasile. Nu primesc cutiile în bucătărie și nu mă apuc de o treabă pe care nu am acceptat-o.

Soțul meu s-a oprit în fața ușii, cu cele două cutii în brațe.

— Mihaela, nu mai avem timp de încăpățânări. Mâine este Ajunul și oamenii așteaptă pachetele.

— Știu că le așteaptă. Tocmai de aceea trebuia să organizezi lucrurile înainte să promiți că mă ocup eu de toate.

— Nu te ocupi de toate. Eu am adus produsele, iar ceilalți voluntari o să ajute la distribuire.

— Și cine le sortează? Cine pregătește mâncarea? Cine face pachetele și verifică dacă ajung pentru toată lumea?

— Tu te pricepi la asemenea lucruri.

— Faptul că mă pricep nu înseamnă că pot pregăti singură peste o sută de pachete până mâine.

Vasile a lăsat cutiile jos, lângă prag.

— O să mă faci de râs în fața asociației. Le-am spus tuturor că se pot baza pe noi.

— Le-ai spus că se pot baza pe mine, fără să mă întrebi. Este o diferență.

— Nu înțeleg de ce refuzi să ajuți niște oameni care au nevoie de mâncare.

— Nu refuz să ajut. Ți-am spus că pot oferi două ore. Refuz să preiau singură o activitate pentru care tu ai făcut promisiuni.

— Două ore nu ajung pentru nimic!

— Atunci trebuie să participe mai mulți oameni. Inclusiv tu.

A ridicat privirea spre mine.

— Eu am alte responsabilități la asociație.

— Ce responsabilități, Vasile?

— Mă ocup de legătura cu oamenii. Trebuie să fiu prezent când se împart pachetele.

— Atunci poți fi prezent și când se pregătesc.

Nu mi-a răspuns. A privit spre cutii, apoi spre ușa bucătăriei, de parcă spera că mă voi răzgândi dacă mai așteaptă puțin.

— Pune produsele înapoi în mașină, i-am spus. Sun acum la asociație și lămurim ce se poate face.

— Nu este nevoie să-i suni. Vorbesc eu cu ei.

— Ai vorbit deja în numele meu. De data aceasta vreau să discut personal cu coordonatoarea.

Am intrat în casă și am căutat numărul de la care primisem telefonul de dimineață. Vasile a rămas în prag, nemulțumit.

Coordonatoarea mi-a răspuns după câteva secunde.

— Bună seara, doamna Mihaela. Ați reușit să discutați cu soțul dumneavoastră?

— Da. Tocmai a adus acasă cutiile cu produse. Vreau să vă explic că eu nu am acceptat să coordonez pregătirea pachetelor și nici nu pot găti pentru atâtea persoane.

— Îmi pare rău să aud asta. Domnul Vasile ne-a spus că totul este organizat și că dumneavoastră aveți experiență cu asemenea pregătiri.

— Am experiență cu mesele de familie. Nu am organizat niciodată distribuirea a peste o sută de pachete alimentare.

Femeia a tăcut câteva clipe.

— Noi am înțeles că dumneavoastră vă ocupați de pregătire, iar ceilalți voluntari vin să ajute la distribuire.

— Dar soțul meu ce urma să facă?

— Ne-a spus că se va ocupa de reprezentarea asociației la distribuire și că va fi prezent pentru fotografiile de la final.

Am întors capul spre Vasile. Stătea lângă ușă și auzise răspunsul, fiindcă pusesem telefonul pe difuzor.

— Deci eu trebuia să gătesc, să sortez produsele și să pregătesc pachetele, iar tu urma să vii la fotografii?

— Nu doar la fotografii, a răspuns el repede. Trebuia să discut și cu oamenii.

— Vasile, oamenii au nevoie de pachete pregătite, nu doar de cineva care să apară în fotografii.

Coordonatoarea a intervenit:

— Îmi cer scuze, doamna Mihaela. Nu știam că nu ați fost consultată. Dacă ne spuneți exact cât timp puteți oferi, încercăm să reorganizăm activitatea.

— Pot veni mâine dimineață pentru două ore. Vă ajut să sortați produsele și să pregătiți pachete. Dar după aceea trebuie să mă întorc acasă. Vine sora mea de departe și am stabilit de mult să petrecem Ajunul împreună.

— Este în regulă. Orice ajutor oferit de bunăvoie este binevenit. O să discut cu ceilalți voluntari și o să împărțim sarcinile.

— Și produsele pe care le-a adus Vasile?

— Ar fi mai bine să le aducă înapoi la sediul asociației. Acolo putem organiza mesele de lucru și verifica toate cantitățile.

— Așa vom face, am răspuns.

Înainte să încheiem, coordonatoarea a adăugat:

— Domnul Vasile este lângă dumneavoastră?

— Da.

— Vă rog să-i transmiteți că avem nevoie și de ajutorul lui la pregătire. Dacă poate aduce produsele în seara aceasta, mâine dimineață trebuie să fie prezent de la început.

Vasile s-a apropiat de telefon.

— Da, am auzit. Vin și eu.

După ce am închis, în bucătărie s-a făcut liniște.

— Acum ești mulțumită? m-a întrebat el. Toată lumea știe că nu vrei să te ocupi de pachete.

— Toată lumea știe că pot ajuta două ore și că nu am acceptat să coordonez singură acțiunea. Este adevărul.

— Puteai să-mi spui mie și rezolvam.

— Ți-am spus de mai multe ori. Dar ai continuat să aduci cutii acasă, de parcă hotărârea mea nu conta.

Vasile s-a uitat la produsele de lângă ușă.

— Bine. Le duc înapoi.

L-am ajutat să verifice dacă toate cutiile erau închise corespunzător, apoi le-a încărcat în mașină. Nu am început să sortez nimic acasă, fiindcă voiam ca întreaga activitate să fie organizată la sediul asociației, împreună cu ceilalți voluntari.

A doua zi dimineață am ajuns acolo la ora stabilită. Vasile venise înaintea mea și descărca ultimele produse.

În încăpere erau pregătite mese lungi, pe care urmau să fie așezate alimentele. Coordonatoarea discutase cu voluntarii disponibili și împărțise responsabilitățile.

O parte dintre ei urmau să verifice produsele și cantitățile, alții să pregătească pachetele, iar câțiva să se ocupe de transport și distribuire.

Nu mai era nevoie ca o singură persoană să facă totul.

— Doamna Mihaela, dumneavoastră puteți începe cu sortarea alimentelor, mi-a spus coordonatoarea. Avem nevoie să verificăm dacă fiecare pachet conține produsele stabilite.

— Sigur. Cu asta vă pot ajuta.

Mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de lucru. Am așezat produsele pe categorii, am verificat listele și am pregătit pachete împreună cu ceilalți voluntari.

Vasile a început prin a muta cutiile mai grele. Apoi coordonatoarea i-a cerut să ajute la împachetare.

— Domnule Vasile, avem nevoie de dumneavoastră și la masa aceasta. Trebuie să terminăm pachetele înainte de distribuire.

— Sigur, a răspuns el.

L-am văzut așezând alimente în sacoșe și verificând cantitățile după listă. La început părea stângaci, dar după câteva minute a început să lucreze mai repede.

La un moment dat s-a apropiat de mine.

— Nu credeam că sunt atât de multe lucruri de făcut.

— Tocmai asta încercam să-ți explic ieri.

— Da. Acum văd.

Nu i-am mai reproșat nimic. Aveam treabă și voiam să folosesc cât mai bine timpul pe care îl promisesem.

După două ore, m-am uitat la ceas. Mai erau pachete de pregătit, dar ceilalți voluntari lucrau organizat, iar coordonatoarea știa exact cine rămânea.

— Eu trebuie să plec, am spus. V-am promis două ore și trebuie să ajung acasă înainte să vină sora mea.

— Vă mulțumim pentru ajutor, mi-a răspuns coordonatoarea. Ne-am organizat bine și vom termina la timp.

M-am dus la Vasile, care continua să așeze produse în pachete.

— Eu plec acasă. Tu rămâi?

— Da. Mai avem de lucru și apoi trebuie să ajut la distribuire.

— Bine. Ne vedem mai târziu.

Am plecat fără să mă simt vinovată. Îmi respectasem promisiunea făcută de mine, nu pe cea făcută de Vasile în numele meu.

Acasă am pregătit masa pentru Ajun și am terminat lucrurile pe care le lăsasem pentru ziua aceea. Când a ajuns sora mea, am îmbrățișat-o și am stat mult timp de vorbă.

Mi-a povestit despre drumul ei, despre ce mai făcuse în ultimele luni și despre lucrurile pe care voia să le facem împreună în zilele următoare.

Nu ne-am grăbit. Am băut o cafea, am pregătit ultimele feluri de mâncare și am așezat masa.

Vasile s-a întors spre seară, obosit. Avea obrajii roșii de frig și părea că abia aștepta să se așeze.

— Ați terminat? l-am întrebat.

— Da. Am pregătit toate pachetele și le-am distribuit. Au ajuns la familiile pentru care erau destinate.

— Mă bucur.

— A fost mai multă muncă decât credeam.

— Știu. De aceea nu puteam să accept să fac singură totul.

S-a așezat la masă și a privit spre sora mea, care tocmai aducea farfuriile.

— Îmi pare rău că am întârziat. Am avut mult de lucru la asociație.

— Important este că ați reușit să ajutați oamenii, i-a răspuns ea.

Vasile a încuviințat. Nu a început să povestească despre fotografii sau despre cât de mult îl lăudaseră ceilalți. Pentru prima dată de când participa la asemenea acțiuni, părea mai preocupat de munca depusă decât de felul în care urma să fie văzut.

După ce sora mea s-a retras să se odihnească, am rămas cu Vasile în bucătărie.

— Mihaela, vreau să-ți spun ceva, a început el.

— Te ascult.

— Am greșit când te-am înscris fără să te întreb. Am crezut că, fiind pensionară, ai timp să te ocupi de toate.

— Faptul că sunt pensionară nu înseamnă că timpul meu este liber pentru oricine are nevoie de el.

— Știu. Și nu trebuia să le promit oamenilor că vei găti și vei organiza pachetele.

— Dacă mă întrebai, îți spuneam de la început că pot ajuta două ore. Poate găseam împreună o soluție și nu mai ajungeam să ne certăm.

— Ai dreptate.

Am rămas câteva clipe în liniște.

— Vasile, nu am nimic împotriva voluntariatului. Dar nu vreau să mai aflu de la străini că am fost înscrisă undeva sau că trebuie să fac o muncă pe care nu am acceptat-o.

— Nu se va mai întâmpla.

— Și dacă vrei să ajuți asociația, ajut-o cu timpul și munca ta. Nu cu promisiuni făcute în numele meu.

A încuviințat.

În zilele următoare, coordonatoarea asociației mi-a trimis un mesaj de mulțumire. Mi-a spus că toate pachetele ajunseseră la beneficiari și că reorganizarea responsabilităților îi ajutase să termine la timp.

I-am răspuns că mă bucur și că, dacă voi avea disponibilitate la o altă acțiune, o voi anunța personal.

Vasile a continuat să participe la activitățile asociației. Dar, de atunci, când cineva avea nevoie de voluntari, nu îmi mai trecea numele pe liste fără să mă întrebe.

Uneori venea acasă și îmi povestea despre o acțiune care urma să aibă loc.

— Mihaela, ai vrea să vii și tu?

Iar eu îi răspundeam sincer, în funcție de timpul și de puterile mele.

Uneori acceptam. Alteori nu.

Nu am încetat să ajut oamenii care aveau nevoie. Dar am înțeles că ajutorul oferit din proprie inițiativă este cu totul altceva decât munca promisă de altcineva în numele tău.

De Crăciun, peste o sută de familii au primit pachetele alimentare pregătite de voluntari. Eu am contribuit două ore, atât cât am putut, iar Vasile a muncit efectiv la pregătire și distribuire.

Nu a mai putut spune că el organizase totul, în timp ce eu făcusem munca. De data aceasta, fiecare contribuise cu ceea ce promisese personal.

Iar eu am petrecut Ajunul alături de sora mea, fără să renunț la întâlnirea pe care o așteptasem atât de mult.

De atunci, Vasile știe un lucru simplu: dacă vrea să ofere cuiva timpul meu, trebuie mai întâi să mă întrebe dacă sunt dispusă să-l ofer.