Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ginerele meu și-a retras mâna de pe furtun, dar Carmen a intervenit imediat.
— Mamă, nu mai face atâta scandal. Nu plecăm cu ea pentru totdeauna. O folosim câteva săptămâni și ți-o aducem înapoi.
— Nu contează dacă o luați pentru două zile sau pentru două luni. Este aparatul meu și am nevoie de el. Nu v-am dat voie să-l demontați.
— Dar noi avem doi copii! Trebuie să spălăm haine în fiecare zi. Tu ai doar câteva lucruri de spălat.
— Și eu am haine de spălat. Am prosoape, lenjerii, haine groase și toate lucrurile unei gospodării. Faptul că locuiesc singură nu înseamnă că nu am nevoie de mașina mea.
Ginerele meu s-a uitat spre Carmen, apoi a încercat să explice că nu voia să mă supere și că intenționa doar să mute aparatul cu grijă.
— Nu vrem să vă facem niciun rău. Îl luăm temporar și îl aducem înapoi după sărbători.
— Dar eu cu ce spăl până atunci?
— Puteți să spălați lucrurile mai mici de mână.
Am simțit că mă cuprinde supărarea. Nu mai puteam spăla cu mâna lenjerii, prosoape și haine groase. În plus, nu înțelegeam de ce trebuia să renunț la confortul meu pentru că fiica mea nu voia să cheltuiască bani pentru repararea propriului aparat.
— Carmen, ți-am propus să vă ajut. Puteți să aduceți aici câteva rufe și le spălăm în mașina mea. Dar nu accept să o luați din casă.
— Ți-am spus că nu am timp să fac drumul până aici de fiecare dată când trebuie să spălăm.
— Atunci reparați-o pe a voastră.
— Nu vreau să dau bani acum. Avem cumpărături de făcut pentru copii și pentru Crăciun.
— Dar eu trebuie să suport toate neplăcerile pentru că voi vreți să păstrați 450 de lei?
Carmen a ridicat vocea.
— Nu este vorba numai despre bani. Avem multe cheltuieli și nu putem să le rezolvăm pe toate deodată.
— Nici eu nu am bani de aruncat. Dar dacă aparatul meu s-ar defecta, aș căuta să-l repar, nu aș merge la tine să-ți iau mașina de spălat.
Ginerele meu a închis robinetul de alimentare cu apă și a început să strângă trusa de scule.
— Hai să nu ne certăm. Poate găsim o altă soluție.
— Eu am găsit-o deja, a răspuns Carmen. Luăm mașina mamei și o aducem după Crăciun.
— Nu o luați nicăieri, am spus. V-am explicat de două ori că nu sunt de acord.
Fiica mea s-a întors spre mine.
— Mamă, chiar nu înțeleg de ce ești atât de încăpățânată. Noi avem copii și avem nevoie de aparat. Tu poți să te descurci și fără el o perioadă.
— Nu vreau să mă descurc fără el. Vreau să-mi păstrez lucrurile și să le folosesc atunci când am nevoie.
— Dar noi suntem familia ta!
— Și tocmai pentru că sunteți familia mea v-am oferit o soluție. Nu am refuzat să vă ajut. Am refuzat să-mi luați un lucru fără acordul meu.
Carmen s-a uitat spre soțul ei, așteptând parcă să intervină. El a rămas lângă mașină, fără să mai atingă racordurile.
— Putem să vă aducem câteva rufe, a spus el. Nu trebuie să luăm aparatul dacă nu sunteți de acord.
— Nu vreau să vă pun pe drumuri în fiecare zi. Dar pot să vă ajut până vă reparați mașina. Vreau doar să înțelegeți că nu trebuie să-mi luați lucrurile ca să rezolvați o problemă pe care o puteți rezolva și singuri.
Carmen a refuzat din nou propunerea. Spunea că nu avea timp să transporte saci cu haine și că nu voia să depindă de programul meu. I-am răspuns că nici eu nu voiam să depind de programul ei pentru a-mi spăla propriile rufe.
După câteva minute, ginerele meu a strâns toate sculele și a ieșit din baie. Carmen a rămas lângă ușă, vizibil nemulțumită.
— Bine, mamă. Atunci ne descurcăm cum putem. Dar să nu te aștepți să mai venim să te ajutăm când ai nevoie.
— Nu ți-am cerut să-mi repari nimic. Ți-am cerut doar să nu-mi iei aparatul.
Au plecat fără mașina de spălat. Înainte să închid ușa, i-am spus fiicei mele că o puteam ajuta în continuare dacă avea nevoie de ceva, dar că nu mai acceptam să hotărască în locul meu ce lucruri puteam păstra în propria casă.
În zilele următoare, Carmen a trebuit să găsească o soluție pentru mașina lor. A chemat un specialist și a acceptat reparația de 450 de lei, renunțând la o parte dintre cumpărăturile pe care intenționase să le facă pentru sărbători.
Mașina lor a fost reparată, iar eu mi-am continuat treburile fără să fiu nevoită să schimb nimic în gospodăria mea. Am spălat lenjeriile, prosoapele și hainele groase de iarnă, așa cum făceam de obicei.
După întâmplarea aceasta, i-am spus clar lui Carmen că nu mai accept să vină cineva să ia din apartamentul meu obiecte fără să mă întrebe și fără să primească acordul meu. Nu conta dacă era vorba despre un aparat, o piesă de mobilier sau orice alt lucru pe care îl foloseam zilnic.
Fiica mea a rămas supărată o vreme. Considera că ar fi trebuit să-i cedez mașina, mai ales că avea doi copii și mai multe rufe de spălat. Eu însă nu puteam accepta ideea că nevoile ei erau automat mai importante decât ale mele.
Într-o discuție ulterioară, i-am explicat că nu mă deranjase să o ajut, ci felul în care venise să-mi ia aparatul fără să-mi ceară voie. Dacă m-ar fi întrebat și mi-ar fi explicat situația, am fi găsit împreună o soluție. Dar ea venise cu ginerele și cu trusa de scule, hotărâtă să plece cu mașina mea, indiferent ce spuneam eu.
Nu am vrut să rup legătura cu fiica mea, dar am început să fiu mai fermă atunci când era vorba despre lucrurile și deciziile mele.
La șaptezeci de ani, aveam dreptul să-mi folosesc aparatele din casă, să-mi organizez gospodăria și să decid singură ce pot împrumuta și cui. Faptul că locuiam singură nu însemna că aveam mai puține nevoi sau că trebuia să renunț la confortul meu pentru că altcineva considera că are mai multă nevoie.
Mașina de spălat a rămas în apartamentul meu. Iar Carmen a înțeles că putea să-mi ceară ajutorul, dar nu mai putea să considere că lucrurile mele îi aparțineau doar pentru că eram mama ei.