„Eu am stat lângă tata când a murit, tu ai venit doar după casă!” — Fratele meu m-a acuzat că mi-am amintit de tatăl nostru abia după moartea lui, deși încercasem luni întregi să păstrez legătura cu el.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Costică a privit plicurile de pe pat, apoi s-a uitat la mine. Pentru câteva secunde nu a spus nimic. În cele din urmă, a întins mâna spre ele, dar le-am strâns înainte să le poată lua.

— Sunt scrisorile mele. Vreau să-mi explici de ce nu au ajuns la tata.

— Nu începe acum cu prostiile astea. Tata nu mai este. Ce rost are să scormonești prin sertare?

— Tocmai pentru că nu mai este, vreau să știu de ce a păstrat toate scrisorile mele nedeschise. I le-am trimis ca să știe ce fac, să vadă fotografiile și să simtă că nu l-am uitat.

Costică s-a uitat spre ușă și mi-a spus că tata nu mai avea răbdare pentru corespondență în ultimele luni. Potrivit lui, bătrânul era obosit, se enerva repede și nu mai voia să se ocupe de asemenea lucruri.

— Atunci de ce nu mi-ai spus că nu vrea să primească scrisorile? De ce mi-ai lăsat impresia că le citește și că știe ce îi transmit?

— Nu voiam să te superi. Avea destule probleme și nu era momentul să te ocupi și de asta.

— Dar tu mi-ai spus că tata nu mai vrea să mă vadă. Mi-ai spus că este prea obosit ca să vorbească la telefon. Eu te-am crezut pentru că erai lângă el.

Costică a început să-mi explice că încercase să-l protejeze pe tata de agitație și că nu avea rost să vină toată lumea în vizită. Mi-a spus că el fusese cel care îi pregătise mâncarea, îi cumpărase medicamentele și se ocupase de toate treburile gospodărești.

— Nu neg că ai fost aici. Dar de ce i-ai spus că eu nu mai vreau să vin?

A ridicat din umeri și mi-a răspuns că nu-și amintea exact ce discuții avuseseră. Apoi a adăugat că, dacă aș fi vrut cu adevărat să-mi văd tatăl, aș fi putut să vin fără să aștept aprobarea lui.

— Am venit de fiecare dată când mi-ai spus că se poate. Mi-ai răspuns că nu este bine, că doarme sau că nu vrea să vorbească. Cum puteam să știu că mă minți?

Nu mi-a răspuns. A încercat din nou să schimbe subiectul, întrebându-mă de ce mă preocupau atât de mult niște scrisori, când aveam de discutat lucruri mult mai importante despre gospodărie.

Am pus plicurile într-o geantă și am trecut la banii pe care i-i trimisesem în ultimele luni. I-am spus că voiam să văd ce se întâmplase cu sumele destinate medicamentelor și îngrijirii tatălui nostru.

— Tu mi-ai spus de fiecare dată că banii abia ajung pentru tratament.

— Așa era. Totul costa mult. Medicamentele, mâncarea, facturile. Nu crezi că m-am ocupat de toate astea?

— Nu spun că nu te-ai ocupat. Dar vreau să știu cum ai folosit banii pe care ți i-am trimis special pentru tata.

Costică s-a enervat și mi-a spus că nu păstrase toate chitanțele, că nu avea de gând să dea socoteală pentru fiecare cumpărătură și că nici măcar nu era obligat să-mi explice cât cheltuise pentru propriul părinte.

Am încercat să-mi amintesc sumele și perioadele în care îi trimisesem bani. Aveam mesajele și transferurile înregistrate. Nu îi cerusem niciodată să-mi restituie ceva, dar acum voiam să înțeleg dacă tata beneficiase într-adevăr de ajutorul pe care îl plătisem.

În timpul discuției, Costică a recunoscut că folosise o parte din bani pentru alte cheltuieli. Mi-a spus că avusese nevoie să termine câteva lucrări la propria locuință și că urma să pună banii la loc.

— Ce lucrări? l-am întrebat.

— Am renovat câteva lucruri în casă. Nu era momentul să rămân cu toate problemele mele nerezolvate.

— Banii aceia erau pentru tata, Costică. Eu ți i-am trimis pentru medicamente și îngrijire, nu pentru renovarea casei tale.

— Și eu am avut grijă de el! Nu am stat degeaba în tot timpul acesta.

— Atunci de ce nu mi-ai spus că ai nevoie de bani? De ce mi-ai prezentat alte cheltuieli și mi-ai spus că totul este pentru tata?

A început să ridice vocea, spunând că nu aveam idee cât de greu îi fusese să se ocupe singur de bătrân. Nu am negat că avusese responsabilități, dar nici nu puteam accepta ca acest lucru să justifice ascunderea scrisorilor și folosirea banilor în alt scop.

În ziua următoare am stat de vorbă cu o vecină care îl cunoscuse pe tata de mulți ani. M-a întrebat dacă venisem în sfârșit să stau mai mult la casa părintească și dacă reușisem să vorbesc cu el înainte să moară.

— Din păcate, nu. Costică îmi spunea mereu că tata nu mai voia să mă vadă și că era prea obosit pentru vizite.

Femeia m-a privit surprinsă.

— Dar tatăl tău întreba mereu când vii. De câteva ori mi-a spus că nu mai primise vești de la tine și că se temea să nu fi uitat de el. Îmi povestea că îi era dor de tine.

Am simțit un nod în gât. I-am arătat câteva dintre scrisorile găsite în sertar și am întrebat-o dacă știa că tata nu le primise.

— Nu știam nimic despre scrisori. Dar îl vedeam uneori uitându-se la poartă, mai ales când se apropiau sărbătorile. Credea că poate o să apari fără să-l anunți.

Am plecat de acolo cu gândul la toate momentele în care tata mă așteptase, fără să știe că eu încercasem să ajung la el. Eu credeam că nu voia să mă vadă, iar el credea că fiica lui nu mai găsea timp pentru o vizită.

La întâlnirea următoare cu rudele, Costică a repetat că fusese singurul copil care se ocupase de tatăl nostru. De data aceasta nu am mai tăcut. Am pus pe masă câteva dintre scrisorile recuperate și am explicat că îi trimisesem în repetate rânduri vești și fotografii, dar că acestea nu ajunseseră niciodată la tata.

Le-am arătat și dovezile transferurilor făcute pentru medicamente și îngrijire. Nu am cerut nimănui să-l condamne și nici nu am încercat să demonstrez că eu fusesem fiica mai bună. Am vrut doar să nu mai fie repetată povestea potrivit căreia îmi abandonasem tatăl.

Costică a încercat să se apere, spunând că avusese motivele lui și că nu făcuse totul cu intenții rele. Dar nu a putut explica de ce îmi spusese că tata nu voia să mă vadă, de ce păstrase scrisorile și de ce folosise o parte din banii destinați îngrijirii pentru renovarea propriei locuințe.

Am luat toate scrisorile și fotografiile și le-am pus într-o cutie pe care am dus-o acasă cu mine. Nu am cerut să împărțim imediat lucrurile din gospodărie. Am spus că trebuie să stabilim mai întâi situația reală și să discutăm așezat despre ceea ce rămăsese după moartea tatălui nostru.

Din ziua aceea, relația cu Costică s-a rupt. Nu am mai avut încredere în explicațiile lui și nici nu am mai încercat să-i găsesc scuze. El a rămas în sat, iar eu m-am întors la viața mea, luând cu mine scrisorile pe care tata nu apucase să le citească.

Uneori le recitesc și mă gândesc cât de mult și-ar fi dorit să știe că nu îl uitasem. Nu pot schimba ultimele luni ale vieții lui și nici nu pot recupera timpul în care am fost ținuți departe unul de celălalt.

Dar nu voi accepta ca fratele meu să transforme acea perioadă într-o poveste în care el a fost singurul copil devotat, iar eu o fiică interesată doar de gospodărie. Am încercat să ajung la tata, i-am trimis vești și am contribuit la îngrijirea lui. Faptul că aceste lucruri au fost ascunse nu înseamnă că nu s-au întâmplat.

Am păstrat ultima fotografie pe care i-o trimisesem, alături de scrisorile nedeschise. Pentru mine, ele au rămas dovada că distanța dintre noi nu fusese alegerea mea.