Mihai se așeză la birou, pierdut în gânduri, încercând să înțeleagă cum de au ajuns aici. Ultima factură medicală a mamei sale, Elena, era mult peste ce și-ar fi putut permite. Cu un oftat adânc, închise laptopul și își trecu mâinile prin păr, frustrat.
“Cum o să fac rost de atâția bani?” se întrebă el cu voce tare. Își aminti, involuntar, de bunica lui, Ana, și de certurile lor de odinioară. Îi părea rău că relația lor se răcise, dar de fiecare dată când se gândea la ea, simțea un amestec de tristețe și furie.
Șase ani în urmă, Ana insistase să meargă la biserică într-o zi de duminică, iar Mihai refuzase categoric. “Bunico, am și eu planurile mele! Vreau să ies cu prietenii!” îi spusese atunci.
“Dar, Mihai, e important să îți iei timp și pentru suflet,” replicase ea calm, dar ferm.
El ridicase vocea. “Nu vreau să aud! Dacă vrei să mergi, du-te singură.”
Cearta lor se încheiase brusc și dureros. După acel moment, nu mai vorbiseră niciodată. Iar la scurt timp după, Ana se stinsese din viață. La citirea testamentului, Mihai aflase că bunica lăsase întreaga ei avere bisericii. Lui îi lăsase doar o Biblie veche și o notă simplă: “Deschide-o când îți va fi greu.”
Își aminti de momentul în care, plin de amărăciune, aruncase Biblia în dulap, fără să se uite înapoi. “O lecție… doar o lecție dureroasă și inutilă,” gândise atunci.
Acum, cu mama sa bolnavă și facturile tot mai mari, Mihai se simțea încolțit. A încercat totul: economiile lui se epuizaseră, campania de strângere de fonduri nu adusese decât o sumă modestă, iar banca îi refuzase cererea de împrumut. Într-un moment de slăbiciune, își aminti de acea Biblie și de mesajul bunicii.
„Poate că ar trebui să o deschid… N-am nimic de pierdut,” murmura el, ridicându-se de la birou și căutând în dulap. Găsi Biblia acoperită de praf, iar când o deschise, nota bunicii era încă acolo: “Deschide-o când îți este greu.”
„Bunico, de ce ai fost așa de dură cu mine?” șopti Mihai cu o urmă de regret în glas. Începu să răsfoiască paginile, căutând un răspuns, ceva care să-l facă să înțeleagă.
Pe măsură ce dădea pagină după pagină, observă ceva neobișnuit: între filele Bibliei erau bancnote de 100 de lei. Uimit, Mihai continuă să răsfoiască și găsea tot mai multe bancnote ascunse printre pagini.
„Doamne, nu-mi vine să cred!” spuse el, numărând banii. Erau mii de lei, suficient cât să acopere o mare parte din cheltuielile medicale ale mamei sale. Ochii i se umplură de lacrimi. „Bunico… de ce nu mi-ai spus niciodată?”
Seara, când s-a dus la spital să o viziteze pe mama lui, Mihai i-a povestit descoperirea. „Mamă, uite ce a lăsat bunica în Biblie,” îi spuse el, arătându-i bancnotele.
Elena râse ușor. „Așa era Ana… mereu cu o lecție pregătită pentru fiecare. Știi, Mihai, ea te-a iubit enorm. Poate a vrut să te învețe ceva despre răbdare și despre cum să nu judeci aspru.”
„Cred că ai dreptate, mamă,” zise Mihai, ținând-o de mână. „Și banii ăștia sunt pentru tine. Asta a fost intenția ei.”
După ce mama lui s-a recuperat, Mihai și Elena au început să meargă împreună la biserică, în fiecare duminică. Deși Mihai nu era la fel de devotat ca bunica lui, găsea acum o pace interioară acolo, și uneori, chiar ridica privirea spre cer, murmurând un „mulțumesc” pentru lecția pe care Ana i-o oferise.
Povestea lui Mihai ne amintește că moștenirea nu vine întotdeauna sub forma pe care o așteptăm, iar dragostea adevărată nu impune, ci ne învață să găsim singuri calea.