Era o după-amiază liniștită de toamnă, iar eu mă bucuram de ultimele zile calde ale sezonului. Stăteam pe canapeaua din sufragerie, cu o carte în mână, dar gândurile îmi zburau departe, fără un scop clar. La un moment dat, un ciocănit puternic m-a scos brusc din reverie. M-am ridicat, surprinsă, întrebându-mă cine ar putea fi la ușă.
Când am deschis, am găsit-o pe Elena, vecina mea de la etajul doi. Părea agitată și confuză, cu părul ei argintiu zburlit și o privire plină de teamă. În mâini ținea o valiză veche, zdrențuită, pe care mi-a întins-o fără nicio ezitare.
– Ana, te rog, păstrează asta pentru mine, până mă întorc, mi-a spus, aproape șoptind.
Mă uitam la ea uimită, încercând să înțeleg de ce părea atât de tulburată. M-a prins strâns de mână și a continuat:
– Nu o deschide. E foarte important, îmi promiți?
Privirea ei îmi spunea că nu era loc de întrebări. Am acceptat, fără să știu la ce mă înham, și am luat valiza, care părea să aibă o greutate stranie.
– Bine, Elena, o voi păstra, am zis, încercând să îi ofer un zâmbet liniștitor. Dar… ești sigură că ești bine? Ai nevoie de ajutor?
– Nu, draga mea, totul e în regulă. Doar… să nu o deschizi, a repetat ea, privind în jur ca și cum s-ar fi temut că cineva o urmărește.
Fără să mai spună altceva, a plecat grăbită, iar eu am rămas în prag, ținând acea valiză misterioasă. Întreaga întâmplare mi se părea bizară, dar am decis să respect dorința Elenei și am așezat valiza în dulapul din hol, încercând să uit de ea.
Noaptea însă, gândurile mele nu au fost la fel de ușor de controlat. Întreaga situație mă neliniștea. Ce ar fi putut să fie atât de important încât să mă roage să nu o deschid? Mi-o imaginam pe Elena, cu privirea aceea speriată, repetându-mi insistent acele cuvinte: „Să nu o deschizi, Ana.”
Dimineața următoare, când am ieșit să verific curtea, am simțit un gol în stomac. Casa Elenei era înconjurată de mașini de poliție, iar mai mulți ofițeri păreau să investigheze ceva în interior.
M-am apropiat, dar unul dintre ofițeri mi-a făcut semn să stau deoparte.
– Doamnă, vă rog să vă retrageți, e o anchetă în desfășurare, mi-a spus el politicos, dar ferm.
– Dar… Elena? E bine? Ce s-a întâmplat?
Ofițerul m-a privit cu o expresie gravă.
– Îmi pare rău, doamnă. Elena a fost găsită fără viață în această dimineață. Un vecin a alertat autoritățile. Aparent, a murit în somn.
Am simțit cum un fior rece îmi străbate corpul. „A murit? Dar am văzut-o ieri…” Nu îmi venea să cred.
Pe măsură ce zilele treceau, valiza aceea misterioasă din dulapul meu părea să aibă o prezență tot mai apăsătoare. Mă feream să mă gândesc la ea, dar curiozitatea mă rodea încet, asemeni unui foc mocnit care nu vrea să se stingă. Ce ar putea fi atât de valoros încât Elena a preferat să mi-l încredințeze mie?
Într-o noapte, după mai multe zile de frământări, am cedat în fața curiozității și am decis să deschid valiza. Am așezat-o cu grijă pe masă, iar inima îmi bătea atât de tare, încât simțeam că se aude în întreaga cameră. Cu mâinile tremurânde, am descuiat încuietoarea și am ridicat capacul.
În interiorul valizei am găsit o sumă impresionantă de bani, împachetați ordonat în teancuri. Iar printre bancnote, o scrisoare purtând numele meu.
„Dragă Ana,
Dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai sunt aici. Am încercat să îmi păstrez secretul cât de bine am putut, dar am vrut ca, după ce voi pleca, cineva demn de încrederea mea să se ocupe de visul meu.”
Am simțit cum lacrimile îmi încețoșează vederea, dar am continuat să citesc.
„M-am luptat cu boala în tăcere, fără să vreau să îmi împovărez familia. Fiica mea, Raluca, avea alte planuri pentru mine, planuri care implicau casa mea și economiile mele. Însă eu am dorit altceva pentru acești bani. Vreau ca ei să sprijine pe cineva care are un vis, cineva care știe ce înseamnă compasiunea și bunătatea.
Am aflat de la micuța ta fetiță, când mi-a adus acel tort anul trecut, despre visul tău de a deschide o mică afacere – o patiserie în care să angajezi oameni care au nevoie de sprijin, vârstnici sau persoane cu dizabilități. Știu că ești persoana potrivită să aduci la viață această viziune. Îți las acești bani, să-i folosești pentru visul tău. E moștenirea mea, dorința mea de a face bine.”
Lacrimile mi se scurgeau pe obraji, dar, în același timp, simțeam un fel de liniște, ca și cum aș fi primit o binecuvântare. Îmi lăsase ceva mai prețios decât banii. Îmi dăduse încrederea ei, iar acum, visul meu de a crea un loc unde oameni cu povești diferite să găsească o casă era mai aproape ca oricând.