Am simțit o neliniște profundă când fiul meu, Andrei, care până atunci fusese un băiat plin de viață, a început să vină acasă tot mai târziu, având scuze neconvingătoare. Știam că ceva era în neregulă, iar temerile mi-au fost confirmate într-o seară când l-am văzut urcându-se într-un convoi de SUV-uri negre. L-am urmărit până la o vilă luxoasă, iar ce am aflat acolo avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.
Semnele distanțării lui Andrei au început să apară de ceva timp. Nopțile târzii, scuzele evazive și tăcerile apăsătoare deveniseră parte din rutina noastră zilnică. Mi-era greu să recunosc, dar relația dintre noi se răcise, iar asta mă durea mai mult decât aș fi crezut vreodată posibil.
Fiul meu de treisprezece ani era totul pentru mine. Ne sprijinisem unul pe celălalt în cele mai grele momente: plecarea tatălui său, facturile ce păreau să nu se mai termine, efortul meu de a menține un trai decent. Andrei era lumina care mă ghida și, cu toate greutățile, nu am permis niciodată ca ceva să ne despartă. Tocmai de aceea schimbarea lui subită m-a îngrijorat profund.
De obicei, Andrei era un copil activ. Îi plăcea să joace fotbal, să construiască obiecte împreună cu prietenii săi sau să exerseze la chitară. Dar de ceva timp dispărea din ce în ce mai des, oferind explicații scurte și evazive când îl întrebam unde a fost. „Mamă, nu mai fi așa agasantă!” îmi spunea cu un zâmbet obosit, iar eu încercam să nu-mi las inima să fie străpunsă de acea distanță dureroasă.
Într-o după-amiază, în timp ce făceam curățenie, am găsit o cutie ascunsă sub patul lui. Inima mi s-a strâns când am descoperit gadgeturi de ultimă generație și un teanc de bani legați cu un elastic. Fără îndoială, aceste lucruri nu proveneau din micile activități ocazionale ale lui Andrei. M-am gândit să-l confrunt, dar am știut că nu va recunoaște nimic și nu eram pregătită pentru o ceartă. În schimb, am ales să rămân vigilentă și să aflu singură adevărul.
În seara aceea, la cină, m-am străduit să-mi ascund îngrijorarea. „Cum a fost azi?” l-am întrebat, încercând să par relaxată. A ridicat din umeri, evitându-mi privirea. „Am jucat fotbal,” a răspuns, iar eu am simțit că prăpastia dintre noi crește.
A doua zi, am parcat discret lângă școala lui. Am privit cum copiii ieșeau râzând, dar mi-a sărit inima în piept când am văzut un convoi de SUV-uri negre apropiindu-se de poarta școlii. Andrei s-a îndreptat spre ele și s-a urcat într-unul ca și cum era ceva obișnuit pentru el. Fără să stau pe gânduri, am început să-i urmăresc.
SUV-urile au părăsit orașul și au ajuns la o vilă impunătoare, încadrată de grădini luxoase. Am trecut de poartă în ultimul moment și am parcat pe marginea drumului. Nu știam ce urma să fac, dar eram hotărâtă să nu plec fără să aflu adevărul. Am apăsat butonul interfonului, iar o femeie cu o privire rece m-a privit de sus.
„Ce cauți aici?” a întrebat ea cu o voce glacială.
„Am venit să-mi iau fiul, Andrei,” i-am răspuns, străduindu-mă să-mi mențin calmul.
Femeia a râs disprețuitor, dar Andrei a apărut în ușă înainte ca ea să poată spune ceva. „Las-o să intre,” a cerut el, iar vocea lui era atât de hotărâtă încât femeia a cedat, deși evident nemulțumită.
Înăuntru, am fost condusă către un bărbat care părea să mă privească de la înălțimea lumii sale. Era tatăl lui Andrei, bărbatul care ne părăsise înainte de a se naște copilul nostru. „Miruna,” a spus el, ca și cum mă saluta după o scurtă despărțire.
„Ce înseamnă asta?” am întrebat, încercând să-mi stăpânesc furia.
El a zâmbit rece. „Am vrut să-i ofer lui Andrei ceea ce nu am putut în trecut. Și am reușit.” Cu fiecare cuvânt, am simțit cum se sapă o prăpastie între noi. Totuși, Andrei l-a privit cu ochii plini de dispreț. „Crezi că banii tăi mă pot cumpăra? Tot ce am făcut a fost să adun lucrurile pe care mi le-ai dat pentru a o ajuta pe mama. Nimic mai mult.”
Am simțit un val de mândrie, iar lacrimile îmi ardeau ochii. Îmi strângeam fiul lângă mine, conștientă că, indiferent ce avea să urmeze, nu voi mai permite nimănui să ne despartă. L-am privit pe tatăl său, furia și determinarea mea clare. „Stai departe de noi.”
Am plecat cu Andrei, știind că bătălia pentru custodie abia începea, dar eram pregătită să lupt. Seara următoare, cineva ne-a lăsat o sumă mare de bani și un bilet de scuze. Ne-am uitat la el împreună. Andrei mi-a spus, cu o voce fermă: „Avem tot ce ne trebuie, mamă.”
Am știut atunci că, indiferent cât de greu va fi, eram împreună și asta era tot ce conta.