Mariana stătea la biroul ei și lucra ca și cum nimic nu se întâmplase.
Când m-a văzut, mi-a zâmbit slab.
— Totul e bine?
Nu știu de ce, dar atunci m-a trecut un fior.
Pentru prima dată, vocea ei nu mi s-a mai părut timidă.
Ci controlată.
În seara aceea i-am povestit totul soțului meu, Adrian.
Mă așteptam să se sperie.
Dar reacția lui a fost ciudat de rece.
— Elena, exagerezi.
— Au găsit chimicale în pământ!
— Și ce legătură are cu tine?
— Motanul a dispărut exact atunci…
Adrian a schimbat canalul la televizor.
— E doar o coincidență.
Tonul lui m-a neliniștit mai tare decât cuvintele.
În noaptea aceea aproape că n-am dormit.
Pe la două dimineața m-am ridicat și am mers în bucătărie.
Dintr-un impuls, am deschis congelatorul.
Cu câteva zile înainte ascunsesem acolo una dintre plăcinte. Nici eu nu știam exact de ce. Poate doar pentru că, într-o dimineață, gustul mi se păruse amar.
Am mutat pungile de carne.
Plăcinta dispăruse.
Am simțit instantaneu că mi se taie respirația.
În spatele meu s-au auzit pași.
Adrian.
— Ce cauți? a întrebat calm.
M-am întors spre el.
— Unde e plăcinta?
M-a privit câteva secunde fără să clipească.
Apoi a zâmbit scurt.
Și, pentru prima dată în zece ani de căsnicie, zâmbetul lui mi s-a părut complet străin.
— Ar trebui să dormi mai mult, Elena.
În clipa aceea mi s-a făcut frică de omul de lângă mine.
A doua zi dimineață, Mariana nu mai era la birou.
Calculatorul dispăruse.
La fel și lucrurile ei.
Șefa noastră ne-a anunțat sec:
— Mariana și-a dat demisia azi-noapte.
Am simțit că mi se face rău.
La prânz m-a sunat poliția și mi-a cerut să merg urgent la secție.
Polițista m-a primit cu aceeași expresie gravă.
Pe masă se afla dosarul analizelor.
— Am primit rezultatele de laborator.
Mi-am strâns mâinile una într-alta.
— Și?
— În plăcinte exista o substanță toxică administrată în doze mici.
Nu mai auzeam aproape nimic.
— Ce fel de substanță?
— Una care, în timp, poate provoca probleme neurologice severe și insuficiență organică. Simptomele pot părea naturale dacă expunerea este lentă.
Mi s-au înmuiat genunchii.
Dacă aș fi mâncat plăcintele…
Polițista a împins spre mine câteva fotografii.
În ele apărea recipientul metalic scos din pământ.
Iar lângă el…
oase mici.
Am izbucnit imediat în lacrimi.
Motanul.
Animalul acela sperios mâncase tot în locul meu.
Zi după zi.
Săptămână după săptămână.
Polițista a lăsat câteva secunde de liniște.
Apoi mi-a întins altă fotografie.
Adrian.
Intrând noaptea în clădirea firmei.
Am ridicat privirea spre ea, fără aer.
— Soțul dumneavoastră avea o relație cu Mariana.
Lumea parcă s-a prăbușit în jurul meu.
— Nu…
— Din mesajele recuperate reiese că ea introducea substanța în mâncare, iar el urmărea efectele asupra dumneavoastră.
Mi-au început tremurul mâinile.
Polițista a continuat:
— Soțul dumneavoastră încheiase recent o poliță mare de asigurare pe numele dvs.
Am închis ochii.
Și dintr-odată totul a început să aibă sens.
Răceala lui.
Indiferența.
Mesajul anonim.
Plăcinta dispărută.
Tot.
În aceeași seară, Adrian a fost arestat.
Mariana fugise deja din București, însă poliția a găsit-o câteva zile mai târziu într-o pensiune de lângă Brașov.
La proces, Adrian n-a avut curajul să mă privească nici măcar o dată.
Iar eu n-am reușit mult timp să înțeleg cum omul lângă care dormisem zece ani putuse să stea liniștit la masă în fiecare seară, știind exact ce îmi făcea.
După tot scandalul, mi-am dat demisia.
M-am mutat într-un apartament mai mic și am început de la zero.
Dar există un lucru pe care îl fac în fiecare dimineață înainte să plec la muncă.
Las un bol cu mâncare lângă scara blocului.
Pentru orice motan vagabond care poate apărea.
Pentru că uneori… cel care îți salvează viața nu spune niciun cuvânt.