A doua zi dimineață, cineva bătea puternic la ușa camerei mele.
Când am deschis, aproape că am izbucnit în râs.
Pe hol stăteau cele Șase Flamingo.
Șase femei trecute de 65 de ani, îmbrăcate în haine tropicale țipătoare, cu viziere roz, ochelari uriași și genți de plajă colorate.
Elena avea o boxă karaoke.
Mariana ținea o ladă frigorifică.
Iar Vali scutura niște maracas ca și cum începea carnavalul.
În spatele lor, Andrei și Bianca arătau complet șocați.
Elena a pus mâinile în șold și a întrebat tare:
— Care dintre voi și-a invitat mama în vacanță ca să o transforme în bonă?
Bianca s-a uitat la mine uluită.
— Le-ați chemat aici?!
— Mi-ai spus să-mi cunosc locul, am răspuns calm. Am decis să mă bucur de el în companie bună.
Nepoții mei erau încântați.
Daria aproape țipa de bucurie:
— Bunico, prietenele tale sunt superbe!
În mai puțin de zece minute, boxa cânta muzică veche românească lângă piscină, turiștii râdeau, iar Flamingo dansau de parcă hotelul le aparținea.
Și, culmea, pentru prima dată de când ajunsesem, chiar mă simțeam în vacanță.
La micul dejun, Elena a întrebat tare, suficient cât să audă mesele din jur:
— Pachetul all-inclusive include și serviciu de bonă pentru copii sau asta se plătește separat?
Două femei de la masa vecină au izbucnit în râs.
Bianca aproape că s-a înecat cu cafeaua.
De fiecare dată când încerca să mă trimită după copii sau prosoape, una dintre Flamingo apărea instantaneu.
— Nu se poate, spunea Mariana foarte serioasă. Maria are programare la terapie cu scoici pe plajă.
— Sau yoga cu limonadă, completa alta.
În seara aceea, la karaoke, cele șase au urcat pe scenă și au cântat „Respect” uitându-se direct spre masa unde stăteau Andrei și Bianca cu cei trei copii obosiți.
Eu aproape că plângeam de râs.
Mai târziu, Elena s-a așezat lângă mine pe șezlong și mi-a spus încet:
— Meritai să vezi marea ca mamă și bunică. Nu ca femeie de serviciu.
Și atunci chiar m-au podidit lacrimile.
La plecare, Flamingo m-au îmbrățișat pe rând.
Elena l-a arătat pe Andrei cu degetul:
— Dacă mai uiți cine e mama ta, venim iar. Și data viitoare stăm două săptămâni!
Drumul spre casă a fost liniștit la început.
Apoi Bianca a vorbit prima.
— Îmi pare rău… Am încercat să transformăm totul într-un favor frumos.
Andrei strângea volanul atât de tare încât i se albiseră degetele.
— Și eu îmi pare rău, mamă.
M-am uitat pe geam câteva secunde înainte să răspund.
— Dacă m-ați fi rugat sincer să vă ajut cu copiii, aș fi venit fără să clipesc.
Apoi m-am întors spre Andrei.
— Dar ai folosit marea ca momeală. Știai ce înseamnă pentru mine.
Fața lui s-a schimbat imediat.
Știa.
Știa că tatăl lui îmi promisese ani întregi că mă va duce să văd marea și că nu mai apucase.
Bianca a tăcut tot restul drumului.
Când am ajuns acasă, mi-am desfăcut bagajul încet și am pus scoicile adunate cu nepoții pe polița de lângă fotografia lui Ilie.
Apoi m-am uitat spre poză și am zâmbit.
— Ei bine… până la urmă am ajuns să văd marea.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, nu m-am mai simțit mică în fața celor pe care îi iubeam.
Pentru că nu eram doar „ajutorul”.
Eram mama lor.
Iar dacă vor mai uita vreodată asta, Cele Șase Flamingo încă au locația mea.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
Numele, personajele și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea celor implicați și pentru a reda povestea într-o formă cât mai clară și coerentă. Orice asemănare cu persoane sau situații reale poate fi întâmplătoare. Emoțiile și trăirile prezentate aparțin personajelor și fac parte din firul narativ al acestei povești.