Clarence, un bărbat de 74 de ani cu părul alb și ochii calzi, știa prea bine ce comoară avea în soția sa, Jenny. Cu un an mai tânără decât el, Jenny își petrecuse o mare parte din viață aducând bucurie celor din jurul ei, în special nepoților, care îi umpleau casa și inima de râsete. De-a lungul anilor, făcuse o tradiție din a tricota pulovere pentru fiecare dintre ei, fie de Crăciun, fie de ziua lor de naștere. Fiecare fir de lână era lucrat cu dragoste, iar Jenny punea în fiecare bucată de tricot o parte din sufletul ei. Clarence știa cât de mult îi plăcea să-i vadă pe cei mici îmbrăcați în cadourile ei.
Într-o după-amiază mohorâtă de toamnă, Clarence și Jenny s-au decis să facă o plimbare prin centrul orașului. Întrând într-un magazin de vechituri, au vrut să arunce o privire la micile comori de acolo. Deodată, ochii lui Clarence au înghețat asupra unui raft: câteva pulovere care arătau extrem de familiar. Le-a recunoscut imediat – erau creațiile lui Jenny. Încă păstrau aceleași modele delicate și aceleași culori alese cu grijă. Cu inima grea, Clarence a cumpărat fiecare dintre ele, fără să-i spună soției nimic în acel moment. Nu avea să-i frângă inima, dar hotărârea îi încolțise în privire. Nepoții lor aveau nevoie de o lecție.
Seara, Clarence se așeză în biroul său mic, încercând să găsească cea mai bună modalitate de a transmite mesajul dorit. Gândindu-se la zâmbetul cald al lui Jenny, îi veni o idee. Avea să le dea nepoților o lecție de viață pe care să nu o uite prea curând.
A doua zi, în timp ce Jenny era ocupată în bucătărie, Clarence a pregătit pachetele pentru fiecare nepot. A pus în ele lână, andrele și câte o fotografie a fiecărui pulover găsit în magazin. Mesajul său, scris cu litere îngroșate, era simplu, dar pătrunzător: „Știu ce ați făcut. Acum ar fi bine să vă tricotați singuri cadourile! Eu și bunica venim la cină, și ar fi bine să purtați cadourile ei. Altfel, le spun părinților voștri și nu mai primiți cadouri de Crăciun sau de ziua voastră.”
Reacțiile nepoților nu au întârziat să apară. Primul care a sunat a fost Alex, cel mai mare nepot, un tânăr de 18 ani care încerca să pară calm, dar în vocea lui se simțea tensiunea.
— Bunicule, îmi pare rău… Nu am știut că va conta atât de mult… Spunea el pe un ton împiedicat. — Ai șansa să îndrepți lucrurile, băiete, a răspuns Clarence fără să-i lase loc de scuze.
Între timp, ceilalți nepoți au început să descopere pachetele. Maria, în vârstă de 16 ani, a privit lung andrelele și lâna roșie. Nu avea habar cum să înceapă, dar vocea bunicului răsuna în mintea ei. „Trebuie să încerc,” și-a spus ea cu o determinare pe care nu o mai simțise de mult. Și astfel, fiecare dintre ei, de la cel mai mic la cel mai mare, s-au apucat să lucreze, să dea greș, să răsucească firul greșit și să o ia de la capăt.
Pe măsură ce se apropia ziua cinei, emoțiile lor creșteau. Clarence le trimisese mesajul clar: „Noi venim la cină și vrem să vedem ce ați făcut.” Un sentiment de rușine, amestecat cu hotărâre, i-a împins pe nepoți să dea tot ce puteau. S-au sunat unii pe alții, au cerut sfaturi de pe internet și chiar s-au reunit la un moment dat pentru a se ajuta reciproc.
— Cum naiba ai reușit să faci mâneca asta așa de lungă, Andrei? râse Maria, arătând către încercarea fratelui ei mai mic. — Nu râde, Maria! Al tău arată mai mult ca un sac decât ca un pulover! îi răspunse Andrei, râzând în hohote.
În seara cinei, Clarence și Jenny au fost întâmpinați cu zâmbete stinghere și priviri pline de nervozitate. Nepoții, fiecare purtând câte o „capodoperă” proprie, așteptau verdictul. Clarence și-a stăpânit cu greu zâmbetul în timp ce îi privea. Jenny, deși surprinsă de încercările evidente de tricotat, nu înțelesese încă pe deplin ce se întâmpla.
— Ce e cu toate aceste pulovere? întrebă ea, cu un zâmbet ușor nedumerit. Alex, primul care a rupt tăcerea, a pășit înainte: — Bunico, am greșit. Am aruncat ceea ce tu ai tricotat pentru noi… și ne pare foarte rău. Acesta este felul nostru de a-ți arăta că am învățat lecția.
Jenny, cu ochii în lacrimi, i-a îmbrățișat pe fiecare în parte. Atmosfera s-a încălzit, iar râsetele și poveștile au început să curgă. Clarence i-a privit cu mândrie. Și, când seara era pe sfârșite, le-a făcut o ultimă surpriză. A scos dintr-o cutie fiecare pulover original.
— Poate nu au fost perfecte, dar au fost făcute cu iubire, spuse Clarence, întinzându-le rând pe rând.
Nepoții au promis solemn că vor prețui pentru totdeauna darurile lucrate cu drag de bunica lor. Jenny, cu zâmbetul acela cald pe chip, le-a șoptit fiecăruia: — Tot ce contează e să învățați să respectați dragostea și efortul din spatele fiecărui gest.
Seara s-a încheiat cu râsete, povești din trecut și planuri pentru viitor. Clarence și Jenny au știut că lecția fusese învățată. Iar dragostea familiei devenise mai puternică.