…epuizată.
Și nu doar atât. Pe masa din bucătărie am găsit o sacoșă cu medicamente plătite din banii ei, un bon mototolit de la farmacie și câteva bancnote de 50 de lei, lăsate acolo „în caz că mai ai nevoie de ceva”.
Am simțit cum mă ia cu tremur. Nu-mi spusese niciodată că a alergat zilnic prin tot orașul după cele necesare. Nici că și-a luat liber de la serviciu. Nici că în tot acest timp nu s-a plâns o dată.
Am coborât încet scările, ținându-mă de balustradă. Casa mirosea a ciorbă proaspătă și a curat. Ca pe vremuri, când copiii încă trăiau la noi. Pe podea erau urme fine de apă, semn că spălase de curând. În sufragerie, păturile erau împăturite frumos, iar pernele erau arrejate ca în reviste.
M-am așezat pe scaun, respirând greu, dar nu din cauza bolii.
Era altceva.
O apăsare amestecată cu rușine.
Nora mea, Andreea, era căsătorită cu fiul meu de doar trei ani. Mereu am crezut că e o fată cu gândurile ei, rece, ocupată, prea modernă pentru gustul meu. Dar zilele astea… mi-a arătat altceva. O căldură despre care nu știam că o are.
Când a intrat pe ușă, purtând în mână altă pungă cu legume, am văzut cearcănele groase, parul prins la repezeală și palmele ușor înroșite de la atâta spălat.
— Măi, Andreea… ai făcut toate astea singură? am întrebat-o, abia șoptit.
A zâmbit în timp ce își dădea geaca jos.
— Păi cine să le facă, mamă-soacră? Doar suntem familie, nu?
Cuvântul „familie” m-a străpuns ca un cuțit, pentru că nu-l mai auzisem spus cu atâta sinceritate de mult timp.
Mi-au dat lacrimile. Nu pentru boală, ci pentru că îmi dădeam seama că eu nu-i arătasem până atunci ce înseamnă cu adevărat să fii primită într-o familie.
Am bătut ușor în masă, să-mi fac curaj.
— Andreea… stai un pic. Vreau să-ți spun ceva.
S-a apropiat, iar eu i-am luat mâinile în ale mele. Erau reci, slăbite, dar bune. Bune până în măduva lor.
— Îți mulțumesc. Și-mi pare rău că nu te-am văzut așa cum ești cu adevărat. Tu ai ținut casa asta în picioare zilele acestea.
Pentru o secundă, a întors privirea, să-și ascundă lacrimile. Apoi a pufnit într-un râs timid.
— Hai, lăsați… că n-am făcut cine știe ce.
— Ba da, ai făcut. Ai făcut mai mult decât au făcut propriii mei copii în ultima săptămână, am zis cu glas tremurat.
Și atunci a zis ceva ce nu voi uita niciodată:
— Poate pentru că eu știu ce înseamnă să n-ai pe nimeni. Și nu vreau să treacă alt om prin ce am trecut eu.
Cuvintele ei mi-au crăpat inima în două. N-am știut niciodată câtă durere ducea în spate fata asta. Mereu am văzut doar ce-am vrut eu să văd.
Am întins brațele și am îmbrățișat-o, fără să-mi pese că încă eram slăbită. Și ea m-a strâns la piept, cu o grijă pe care n-o mai simțisem de ani buni.
De atunci, totul s-a schimbat. Eu m-am schimbat.
Am început să vorbim mai des, să râdem, să gătim împreună. Îi pregătesc plăcinta cu mere care îi place, ea îmi aduce flori de câmp de la piață. Am învățat să fim nu doar rude prin acte, ci familie prin suflet.
Și, cumva, boala aceea grea mi-a deschis ochii.
Pentru că am înțeles ceva ce uitasem:
uneori, oamenii care îți sunt cei mai aproape nu sunt cei legați prin sânge, ci cei care aleg să rămână lângă tine când toată lumea dispare.
Iar nora mea…
Fata asta pe care n-am știut să o primesc cum trebuie la început…
A devenit lumina casei mele.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.