Dar în ziua aceea, ceva era altfel.
De la distanță, Osvaldo văzuse o siluetă. O femeie tânără, îmbrăcată simplu, stând în genunchi exact lângă mormântul fiului lui. La început a crezut că se rătăcise sau că poate confunda locul. Dar când s-a apropiat, a văzut clar două siluete mici lipite de ea, doi băieți la fel ca două picături de apă.
O furie adâncă, născută din durere, l-a lovit în piept.
— Ce cauți la mormântul băiatului meu? a izbucnit, cu vocea spartă.
Femeia s-a întors încet. Ochii ei roșii de plâns nu aveau în ei nici revoltă, nici răutate. Doar oboseală. O oboseală grea, de om care a dus o povară prea mare prea mult timp.
Băieții s-au strâns și mai tare în brațele ei. Aveau aproximativ cinci ani. Aceeași privire. Aceiași ochi. Aceeași dârzenie în sprânceană pe care o avea și Radu când era mic.
Osvaldo a simțit cum i se taie respirația.
— Domnule… nu vreau să vă supăr… a spus femeia, cu o voce care tremura. Eu… mă numesc Ana Munteanu.
Numele nu-i spunea nimic.
Dar băieții… băieții îi spuneau totul.
— Ce legătură ai cu fiul meu? a întrebat, simțind cum un val fierbinte i se ridică în gât.
Ana a oftat adânc și a privit în jos, ca și cum cuvintele pe care urma să le rostească o ardeau pe dinăuntru.
— Domnule Osvaldo… copiii ăștia… nu sunt doar ai mei.
Inima lui a început să bată atât de tare încât simțea că-i sparge pieptul.
— Cum adică?
Ana a strâns mai tare mâinile copiilor.
— Sunt… sunt ai lui Radu.
Un vânt tăios a trecut prin cimitir, parcă trăgând după el toată liniștea din lume. Osvaldo a rămas împietrit, incapabil să-și miște mâinile, picioarele, gândurile.
— Minți, a spus el încet, dar vocea îi tremura. Radu ar fi spus… nu… nu e adevărat…
Ana a ridicat privirea și, pentru prima dată, în ochii ei a apărut o scânteie de curaj.
— A vrut să vă spună. Amândoi am vrut. Dar Radu se temea… se temea că o să-l dezmoșteniți, că o să-l alungați… Și apoi… a murit. A murit fără să apuce să vă spună.
Cuvintele ei au căzut ca niște lovituri grele.
Băieții, cu ochii mari și speriați, îl priveau pe Osvaldo de parcă ar fi știut că acel moment le putea schimba viața.
Și au avut dreptate.
Pentru că în clipa în care Osvaldo i-a privit cu atenție, a văzut ceva ce nu putea nega: sângele lui. Sângele familiei lui. Privirea aceea încăpățânată, gropițele când zâmbeau slab, felul în care își strângeau pumnii atunci când erau speriați.
A simțit cum genunchii i se înmoaie.
Și tot ce urcase în ani de muncă, sacrificii și ambiție, părea acum o construcție fragilă, gata să se prăbușească.
Ana a continuat, cu voce joasă:
— Domnule… eu nu vreau nimic de la dumneavoastră. Nu bani, nu casă, nu nume. Vreau doar să știe că au avut un tată bun. Și… că nu sunt singuri pe lume.
Osvaldo a închis ochii pentru o secundă. O secundă care a durut mai tare decât toți cei trei ani de doliu.
Când i-a redeschis, lacrimile îi curgeau fără să le mai poată opri.
S-a apropiat de ei încet, aproape nesigur de propriile mișcări. Băieții au făcut un pas înapoi, dar Ana i-a oprit.
— Nu vă fac niciun rău… a spus Osvaldo, iar vocea lui, pentru prima dată după moartea lui Radu, părea vie. Spuneți-mi… cum îi cheamă?
— Ștefan și Doru, a răspuns ea, șoptit.
Două nume românești. Două vieți care îi priveau acum, așteptând verdictul.
Osvaldo s-a lăsat încet pe vine, până a ajuns la nivelul lor.
— Ștefan… Doru… vreau să știți ceva. Tata voastră… a fost un om bun. Și dacă sunteți ai lui… atunci sunteți și ai mei.
Ana a dus mâna la gură, surprinsă.
Băieții l-au privit fără să clipească.
Și atunci, pentru prima dată după ani de întuneric, Osvaldo Tomaș a simțit că durerea începe să se spargă în bucăți mici, ca gheața sub pas.
— Haideți, a spus el cu vocea încă tremurând. E frig… și cred că avem multe de vorbit. Multe de îndreptat. Multe de început.
Cimitirul părea altfel. Mai cald. Mai puțin pustiu.
Pentru că în locul în care pierduse un fiu, găsise doi.
Și, fără să știe exact cum sau de ce, simțea că viața lui, ruptă și amară, avea o șansă să înceapă din nou.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.