Când aveam doar cinci ani, mama a plecat. Tatăl meu, copleșit de tot ceea ce însemna un copil, a plecat și el, într-o dimineață rece de februarie, fără să lase o scrisoare, fără un cuvânt. Țin minte doar ușa trântindu-se, pașii grăbiți pe scări, iar în urma lui — o tăcere apăsătoare.
Eu am rămas în brațele ei.
Bunica.
Femeia cu mâini mici, crăpate de muncă, dar cu cea mai mare inimă din lume. Ea a fost mama mea. Ea a fost tata. Ea a fost acasă.
Anii au trecut, iar eu am crescut între miros de pâine caldă și povești la gura sobei.
O vedeam seara, când se credea nevăzută, frecându-și încheieturile dureroase, dar când eu intram în cameră, zâmbea.
Ca să nu-mi fie mie greu.
Ca să nu văd că ei îi este.
– Mamă-bună, dacă ai obosi vreodată, să-mi spui.
– Nu obosesc, puiule. Numai dorul obosește… dorul de ce n-am avut.
O priveam și simțeam că ea era tot ce aveam. Și poate, tot ce-mi trebuia.
Într-o zi, când aveam 20 de ani, am venit acasă mai devreme.
Era la masă, cu o fotografie în mână. O fotografie veche — a fiicei ei, mama mea. Ochii bunicii erau umezi, privirea dusă.
M-am oprit în ușă.
– Ți-e dor de ea? am întrebat încet.
A ridicat ochii spre mine, iar glasul i s-a frânt ca o crenguță uscată:
– Mi-e dor… dar nu cât mi-e drag de tine.
Și atunci am plâns în brațele ei. Am plâns pentru copilul din mine, pentru femeia care m-a născut, pentru bărbatul care a plecat, și pentru bătrâna care n-a plecat niciodată.
Ea a rămas.
Anii au trecut, iar viața m-a purtat în alte orașe, între joburi, responsabilități, planuri. Dar mă întorceam mereu la ea, în casă. În casa aia mică, cu draperii brodate și icoane vechi, unde pâinea avea gust de suflet.
Până într-o seară de decembrie.
Am intrat cu un buchet mic de flori și am găsit-o în fotoliu, privind cum ninge. Zâmbea, dar în ochii ei se vedea liniștea aceea grea, aceea care nu mai trece.
– Puiul meu… să știi că eu am fost fericită.
– Cu mine?
– Cu tine, doar cu tine.
Mi-a luat mâna cu degetele ei subțiri.
– Dacă eu am fost casa ta, tu ai fost viața mea.
Și în acea noapte, bunica mea — mama mea — s-a stins ca o lumânare care a ars până la capăt. Dar n-a ars în zadar: a luminat.
A luminat copilăria mea, viața mea, tot ce sunt astăzi.
Iar acum, când deschid ușa casei vechi, simt iar miros de pâine caldă.
Nu mai e nimeni acolo…
Dar e EA în toate.
În perdelele brodate.
În pașii ușori pe podea.
În albina de pe pervaz.
În sufletul meu.
Bunica — femeia care a ținut loc de mamă, tată și casă.
Și încă o face.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.