Radu a închis telefonul fără să-și dea seama.
Pentru prima dată după mulți ani, nu s-a dus la întâlnire.
A rămas privind orașul prin geamul uriaș. Mașinile păreau furnici. Oamenii, puncte. Iar el, undeva sus, departe de tot ce conta cu adevărat.
A plecat în aceeași zi.
A condus ore întregi până în Apuseni, pe drumuri pe care le știa din copilărie. Fiecare curbă îi aducea o amintire. Tata cu mâinile crăpate de muncă. Mama punând zacuscă în borcane. Seara, la masă, când se auzea doar lingura lovind farfuria și radioul vechi.
Căminul de bătrâni unde îi mutaseră era gol.
„Au plecat de mult”, i-a spus o femeie de la recepție. „Au zis că nu sunt făcuți pentru pereți străini.”
Atât.
Nimeni nu știa unde s-au dus.
A început să întrebe prin sat.
Unii ridicau din umeri. Alții evitau privirea.
Până când un bătrân i-a spus încet:
„Au zis că dacă tot nu-i caută nimeni, măcar pădurea îi primește.”
Așa a ajuns acolo.
La marginea unei poieni ascunse, unde un stejar bătrân, gros cât trei oameni la un loc, își întindea rădăcinile ca niște brațe.
Și atunci a văzut-o.
O trapă mică, bine ascunsă în pământ.
Inima îi bătea atât de tare încât îi țiuiau urechile.
A pus mâna pe lemn.
Rece.
A realizat ceva.
Nu știa ce să spună.
Nu știa dacă are dreptul să bată.
Nu venise pentru ei.
Venise pentru semnătură.
Pentru bani.
4 milioane de lei.
Atât valorau, de fapt, părinții lui în agenda lui.
Și rușinea l-a lovit ca un pumn în stomac.
Pentru prima dată în viață, toate diplomele, toate contractele, toate cifrele nu mai însemnau nimic.
A bătut încet.
Trapa s-a deschis din interior.
Tatăl lui l-a privit fără surprindere.
„Știam că o să veniți”, a spus simplu.
În spatele lui, mama stătea la o masă mică, cu o lampă aprinsă. Era cald. Era curat. Era… acasă.
„Am venit…” a început Radu, dar cuvintele nu mai ieșeau.
Tatăl lui a așteptat.
Nu cu furie.
Nu cu reproș.
Ci cu o liniște care îl zdrobea.
„Nu pentru acte”, a spus Radu, aproape șoptit. „Pentru voi.”
A fost prima dată când a spus adevărul.
A intrat.
A stat jos.
Au vorbit ore întregi. Despre lucruri mărunte. Despre ce-i doare. Despre ce au pierdut.
Când, într-un final, a adus vorba despre teren și despre bani, vocea îi tremura.
Tatăl lui a zâmbit ușor.
„Dacă vrei semnătura, o ai. Dar nu pentru că o meriți. Ci pentru că eu nu vreau să plec din lumea asta cu inima strânsă.”
Radu a izbucnit în plâns.
Un plâns cum nu mai avusese de când era copil.
A doua zi, când frații lui au ajuns și ei, a fost diferit.
Nu mai era vorba doar despre bani.
Părinții au ieșit din ascunzătoare.
Nu pentru că fuseseră găsiți.
Ci pentru că, în sfârșit, fuseseră căutați.
Casa din copac a rămas acolo.
Un secret.
O lecție.
Iar cei 4 milioane de lei au devenit, pentru prima dată, doar niște bani.
Pentru că au înțeles ceva ce nu se cumpără:
O casă nu e din lemn.
E din oameni.
Și dacă o pierzi, nu există sumă care să o aducă înapoi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.