„Ferma a fost trecută pe numele nepotului meu, Andrei Popa, prin act de donație autentic, cu drept de uz viager pentru mine, începând de acum trei zile.”
Atât.
Atât a fost nevoie.
Mătușa Mariana a clipit de câteva ori, de parcă n-ar fi înțeles limba română. Apoi a început să râdă scurt, fals.
„Nu se poate.”
Domnul Ionescu i-a întins copia actului. Cu ștampilă rotundă, semnătură și dată clară.
„Ba se poate.”
Eu rămăsesem nemișcat. Îmi simțeam palmele reci. Bunicul… știa.
Cu trei zile înainte să plece dintre noi, când stăteam lângă el și îi dădeam ceai cu lingurița, mă întrebase doar atât:
„Ești pregătit să duci mai departe ce-am început?”
Crezusem că vorbește despre viață. Despre copii. Despre curaj.
Nu despre acte.
Mătușa s-a ridicat brusc.
„Îl manipulați! Era bolnav!”
Avocatul a clătinat din cap.
„Medicul a confirmat că era în deplinătatea facultăților mintale. Avem martori. Totul este legal.”
Pentru prima dată de când venise, nu mai părea sigură pe ea. Geanta scumpă atârna grea de braț, inutilă.
„Dar eu sunt fiica lui…” a murmurat.
„Și el a fost tatăl lui,” a spus calm avocatul, arătând spre mine.
Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât orice.
După ședință, a ieșit trântind ușa. Tocurile i se auzeau ascuțit pe holul primăriei. BMW-ul a pornit nervos și a dispărut într-un nor de praf.
Am rămas singur pe trepte.
Am privit spre dealurile care începeau dincolo de sat. Acolo era pământul nostru. Pământul pe care am căzut în genunchi când a murit tata. Pământul pe care copiii mei au învățat să meargă desculți vara.
Când am ajuns acasă, cei mici m-au privit speriați.
„Tati… plecăm?”
M-am așezat în genunchi în fața lor.
„Nu plecăm nicăieri.”
N-am să uit niciodată cum li s-au luminat fețele.
În zilele următoare, am găsit în sertarul bunicului un caiet vechi. În el, scris cu pix albastru tremurat:
„Andrei, pământul nu se vinde. Se muncește. Dacă citești asta, înseamnă că n-am mai apucat să-ți spun: sunt mândru de tine.”
Am plâns ca un copil.
Dar n-am stat mult în lacrimi.
Am mers la bancă. Cu actele fermei pe numele meu, am putut renegocia creditul pentru utilaje. Am vorbit cu vecinii. Am făcut schimb de zile de muncă, cum se face la țară.
Primăvara următoare am semănat din nou.
N-a fost ușor.
Au fost nopți când calculam fiecare leu. Când mă întrebam dacă o să reușesc să plătesc motorina pentru tractor.
Dar ceva se schimbase.
Nu mai munceam cu frica în spate.
Munceam cu rădăcini.
La prima recoltă bună, i-am dus pe copii pe câmp la apus. Grâul era auriu, până la brâu. Vântul îl legăna ca pe o mare liniștită.
„Asta e moștenirea voastră,” le-am spus.
Nu vilă la Snagov.
Nu mașini scumpe.
Ci un loc unde nimeni nu te poate da afară cu trei zile înainte.
În toamnă, am pus o plăcuță nouă pe poartă:
„Ferma Popa – Din 1974”
Sub ea, mai mic:
„Pământ muncit cu suflet.”
Satul a venit la noi la prima zi a recoltei. Am pus mese în curte, cu sarmale, cozonac și vin de la nea Vasile.
Am simțit că bunicul era acolo.
Nu în acte.
Ci în fiecare palmă de pământ.
Mătușa n-a mai sunat niciodată.
Și, sincer, nici n-a mai contat.
Pentru că în ziua aceea am înțeles ceva simplu:
Adevărata avere nu e cine ajunge primul la notar.
E cine rămâne ultimul pe ogor.
Iar eu am rămas.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.