După ce am folosit economiile din moștenire pentru a mă înscrie la universitate, fiii mei m-au tăiat complet din viața lor. În ziua absolvirii, simțindu-mă atât mândru cât și cu inima frântă, m-am întors acasă pentru a găsi o priveliște neașteptată care avea să schimbe totul.
Stăteam pe canapea, citind – locul și activitatea mea preferată – aruncând priviri către băieții mei, Andrei și Mihai, care erau în vizită și se uitau la televizor. Se vedeau tensionați, ochii lor se mișcau între mine și între ei. Tăcerea se întindea până când nu am mai rezistat.
În sfârșit, mi-am adunat curajul să spun ce aveam pe inimă și pe minte de luni de zile: „Am decis să mă înscriu la universitate,” am spus, cu vocea fermă. „Voi folosi majoritatea economiilor din moștenire pentru a o plăti.”
Fața lui Andrei s-a făcut roșie ca un bujor. „Serios, tata? Banii ăia sunt pentru familie, nu doar pentru tine. Nu-i poți risipi așa!”
Mihai a intervenit, cu un ton mai rece. „Ce se întâmplă cu viitorul nostru? De ce ai cheltui economiile mamei pe o educație pe care s-ar putea să nu o termini din cauza vârstei? Ai nepoți care au nevoie de școlarizare, și tu vrei să arunci economiile pe niște diplome oarecare?”
„Am nevoie de asta,” am răspuns. „După ce a murit mama voastră…” vocea mi s-a frânt, „…am nevoie de ceva de care să mă agăț, ceva semnificativ. Educația a fost întotdeauna importantă pentru noi.”
Andrei a lovit masa cu pumnul. „E ridicol! Ești egoist. Parcă nu-ți pasă de noi sau de ce avem nevoie.”
„Egoist?” Mă apucase furia. „Mama voastră m-ar fi înțeles. Ea mereu își dorea să-mi urmez visurile și trebuie să-i respect dorința.”
Dar fețele lor erau hotărâte. Știam că nu vor ceda. Disputa a durat ore întregi, dar la final am plecat, hotărât să îmi urmez decizia.
Câteva luni mai târziu, pășeam pentru prima dată pe campusul universității. Era un sentiment ciudat, fiind înconjurat de studenți care aveau mai puțin de jumătate din vârsta mea, dar eram hotărât. M-am aruncat în studii, savurând fiecare lecție, fiecare discuție. Era revigorant.
Seara, obișnuiam să îmi verific telefonul din obișnuință, sperând la un mesaj de la Andrei sau Mihai. Nimic. Niciun cuvânt de la ultima noastră ceartă. M-au tăiat complet. Nu mai aveam apeluri de ziua mea, nu mai primeam urări de sărbători. Eram cu adevărat singur.
Vecinii nu erau mai buni. Doamna Popescu, de peste drum, m-a văzut într-o zi și nu s-a putut abține. „Ion, la vârsta ta? Să te întorci la școală? Ce pierdere. Ar trebui să te bucuri de pensionare, nu să te faci că ești adolescent.”
Am dat din cap, fără energie să mă cert. Bârfele se răspândeau rapid. Oamenii șușoteau despre bătrânul care urma visuri, risipind bani. Mă durea, dar am mers înainte, imaginându-mi zâmbetul mândru al Mariei, soția mea, ori de câte ori lucrurile deveneau prea grele.
În ciuda izolării, am găsit sprijin neașteptat. Doamna Ionescu, profesoara mea de literatură, s-a arătat deosebit de interesată de progresul meu. „Ion, perspectivele tale aduc multă profunzime discuțiilor noastre. E ceva revigorant,” mi-a spus într-o zi după curs.
Câțiva colegi, care la început fuseseră reticenți, au început să se apropie. Dana, o tânără de vreo douăzeci de ani, adesea rămânea după cursuri să discutăm.
„Cred că e uimitor ce faci, Ion. Bunicul meu a murit anul trecut și aș fi vrut ca el să fi găsit ceva ca asta pentru a-l motiva.”
Cuvintele ei au fost ca un balsam pentru sufletul meu.
Am găsit mângâiere și în bibliotecă, pierzându-mă în cărți și amintiri ale discuțiilor târzii cu Dana despre literatură și viață. Vocea ei răsuna în mintea mea, dându-mi putere.
Dar nu a fost ușor. Povara emoțională de a fi tăiat din viața fiilor mei m-a copleșit. Existau nopți când singurătatea devenea insuportabilă, iar eu stăteam în fotoliul vechi al Mariei, ținând fotografia ei, murmurând fricile și îndoielile mele.
Într-o după-amiază, în timp ce stăteam înconjurat de manualele mele, povara totului s-a prăbușit asupra mea. Mi-am înfășurat fața în palme, simțind cum lacrimile se revarsă. „Maria, nu știu dacă pot să continui,” am șoptit în camera goală. „E atât de greu fără tine, fără băieți.”
Dar apoi mi-am adus aminte de ultima noastră conversație. Fusese atât de slăbită, dar ochii ei străluceau. „Ion, promite-mi că vei continua să trăiești, să visezi. Nu lăsa lumea să te facă mic.”
Cuvintele ei răsunau în mintea mea, tragându-mă înapoi de la marginea disperării. Mi-am șters lacrimile și am luat pixul. Fac asta pentru ea, pentru mine. Educația era omagiul meu pentru memoria ei și o modalitate de a-i păstra viu spiritul.
Ziua absolvirii a sosit în sfârșit. Stăteam alături de ceilalți absolvenți, cu roba și tocul care păreau inexplicabil de grele. Când am pășit pe scenă pentru a primi diploma, aplauzele din sală mi-au umplut urechile, dar inima îmi era frântă.
Andrei și Mihai nu erau nicăieri. Locurile goale unde ar fi trebuit să fie ei erau un reminder rece al rupturii dintre noi. Totuși, am simțit un val de mândrie și durere, știind că Maria ar fi fost încântată să mă vadă atingând acest punct.
Drumul spre casă a fost liniștit. Mi-am lăsat gândurile să se plimbe prin anii de muncă grea, prin nopțile târzii de studiu și prietenii pe care le-am făcut. Dar când am virat pe strada mea, am observat ceva ciudat – mai multe mașini parcate în fața casei.
Confuz și oarecum neliniștit, am parcat și m-am îndreptat lent spre ușa din față.
Când am deschis ușa, imaginea care m-a întâmpinat m-a lăsat fără cuvinte. Camera de zi era plină cu fețe familiare – nepoții mei și câțiva dintre prietenii lor, toți zâmbind și vorbind.
În mijlocul tuturor acestora se afla Lila, nepoata mea cea mare. M-a văzut și a alergat spre mine, îmbrățișându-mă.
„Bunicule! Ne-a fost atât de dor de tine!” mi-a spus, cu lacrimi în ochi.
Am fost șocat. „Lila, ce-i cu toată agitația asta? Cum ai aflat?”
„Am aflat despre absolvirea ta,” mi-a explicat ea. „Am un prieten la universitate care mi-a spus. Nu am mai putut sta departe. Știu unde ține tata cheia de la casă – așa că, uite-ne aici!”
Când surpriza inițială a trecut, Lila m-a condus în camera de zi unde ceilalți se adunaseră. Arătau fericiți și hotărâți. Lila a vorbit pentru toți.
„Știm despre cearta cu tata și unchiul Mihai,” a început ea, „dar am decis totuși să organizăm o petrecere pentru a sărbători realizarea ta. Te admirăm atât de mult pentru ce ai realizat, bunicule.”
Inima mi s-a umplut de emoție. „N-am vrut să provoace o ruptură. Am avut nevoie de asta pentru mine, pentru mama voastră.”
Lila a dat din cap. „Înțelegem, și suntem aici pentru a te celebra. Am vrut să îți arătăm cât de mândri suntem.”
Atmosfera era caldă și plină de râs. Nepoții mei organizaseră o mică petrecere, cu pizza și decorațiuni. Fiecare își spunea poveștile, iar eu vedeam admirația în ochii lor. Era ca un balsam pentru o rană veche.
„Ne pare rău pentru distanța creată,” a spus Lila, cu vocea moale. „Te iubim, bunicule, și vrem să facem parte din viața ta.”
Cuvintele lor erau ca o atingere vindecătoare. „Vă mulțumesc,” am spus, cu vocea tremurândă. „Asta înseamnă mai mult pentru mine decât vă puteți imagina.”
Pe măsură ce seara se încheia, stăteam liniștit, privind cum nepoții mei râdeau și glumeau. Casa, cândva atât de liniștită și pustie, acum era plină de viață și căldură. Am simțit un profund sentiment de liniște.
Lila s-a așezat lângă mine. „Mama ar fi fost atât de mândră de tine.”
Am zâmbit, simțind cum lacrimile mă copleșesc. „Cred că ar fi fost. Și ar fi fost mândră de voi toți că sunteți aici.”
„Vom veni mai des, bunicule. Promitem.”
Știam că relația mea cu Andrei și Mihai poate că nu se va repara niciodată complet. Dar privind la nepoții mei, mă simțeam plin de speranță. Ei erau familia mea, legătura mea cu viitorul, și aleseseră să stea alături de mine.
Ce ai fi făcut tu în locul meu?