În ultimele săptămâni, Tia, fiica mea de șase ani, a refuzat să doarmă singură, speriată de ceea ce susținea cu toată convingerea: cineva sau „ceva” se afla în dulapul ei. De fiecare dată când îmi povestea despre acest „vizitator” nepoftit, zâmbeam și o linișteam cu blândețe, punând pe seama imaginației sale bogate. Dar adevărul avea să mă lovească mai tare decât aș fi crezut vreodată.
Într-o marți seară, în timp ce mă pregăteam să-i citesc povestea preferată, Tia s-a întors brusc spre mine, privindu-mă cu ochii mari, plini de teamă. „Mami, promit că am auzit ceva. Te rog, să verificăm din nou dulapul.”
Am oftat, conștientă că era târziu și oboseala își spunea cuvântul. „Draga mea, ne-am uitat acolo de mai multe ori. E doar imaginația ta.” Dar ochii ei căprui mi-au transmis un sentiment de neliniște. Am deschis dulapul, prefăcându-mă că fac o căutare „serioasă”, dar tot ce am găsit au fost hainele și jucăriile ei.
„Vezi, Tia? Totul e bine.” I-am sărutat fruntea și am stins lumina, dar, în timp ce închideam ușa, am auzit-o șoptind: „Sper să plece în noaptea asta…”
A doua zi, comportamentul ei s-a schimbat. Refuza să intre singură în cameră, iar noaptea se trezea plângând. M-am întrebat dacă nu cumva greșeam tratând temerile ei ca pe o simplă fantezie. Într-o joi dimineață, când mi-a cerut să doarmă cu mine, am decis să iau lucrurile mai în serios. „Ce ai auzit, Tia?” am întrebat.
„Ei vorbesc și se mișcă,” mi-a răspuns, cu vocea tremurândă. O parte din mine încă voia să creadă că era doar o fază, dar o altă parte începea să se teamă.
În acea seară, în timp ce spălam vasele, am auzit-o vorbind în camera ei. M-am apropiat tiptil și am privit prin crăpătura ușii. „Domnule din dulap, te rog să pleci,” șoptea Tia, cu o maturitate care m-a cutremurat. Mi-am făcut curaj și am decis să fac ceva.
„Bine, hai să ne uităm împreună,” am spus vineri seara, luându-i mâna mică și tremurândă. Am deschis dulapul, iar o vibrație stranie s-a simțit sub palmele mele. Am pus urechea la perete, iar sunetul părea să vină dinăuntru.
A doua zi am chemat un exterminator. Când Mihai a sosit și a început să inspecteze, privirea lui serioasă mi-a confirmat ceea ce inima mea refuza să creadă: în peretele camerei se aflase un stup masiv de albine. „E bine că ați sunat acum,” a spus Mihai. „Dacă mai așteptați, ar fi putut să intre în cameră.”
Am mers la Tia, i-am cerut scuze și am promis să nu o mai ignor niciodată. „Mami, promit că voi veni mereu la tine,” a spus ea, zâmbind.
Acum, în așteptarea echipei care să îndepărteze stupul, mă gândesc cât de fragilă e legătura dintre copilărie și adevăr. De multe ori, copiii simt mai mult decât credem noi, iar de data aceasta, Tia avea dreptate.