Soțul meu a adus acasă o fetiță necunoscută în locul fiului nostru de la grădiniță – Am fost șocată când am aflat de ce

„Nu mai avem un fiu.”

Cuvintele lui Mihai mi-au sfâșiat sufletul. Stătea în pragul ușii, însoțit nu de fiul nostru Andrei, ci de o fetiță cu ochi mari și temători, care își frământa mâinile încordate. Liniștea apăsătoare din jurul lor era ca o cortină grea ce ne izola de lumea exterioară.

Când Mihai s-a oferit să-l ia pe Andrei de la grădiniță în acea zi, am fost copleșită de un sentiment de ușurare. Între responsabilitățile de la serviciu și grija constantă pentru mama mea bolnavă, simțeam că abia mai respir. Așa că i-am spus „da” fără să stau pe gânduri. Dar acum, privind scena din fața mea, dorința de odihnă fusese înlocuită de un val de neliniște pură.

„Unde este Andrei?” am întrebat, simțind cum mi se strânge pieptul. Durerea de cap, care fusese doar o pulsație surdă, explodase acum într-un ciocan ce lovea neîncetat.

Mihai a făcut un pas în casă și a închis ușa încet, de parcă încerca să păstreze un secret periculos. „El… nu mai este aici.”

Am simțit că picioarele mi se înmoaie, iar genunchii mi-au cedat. M-am prins de marginea canapelei, încercând să nu mă prăbușesc. „Nu mai este aici? Ce înseamnă asta, Mihai? Unde este fiul nostru?”

Fără nicio expresie pe chip, Mihai a făcut un gest către fetiță. „Ea este Maria. Va sta cu noi o vreme.”

„Ce-ai făcut, Mihai?” am strigat, simțind cum panică și furia îmi urcau în piept. L-am apucat de braț, ochii mei căutând răspunsuri în privirea lui întunecată. „Spune-mi unde este Andrei.”

El s-a tras ușor înapoi și a rostit, cu o voce care părea străină: „Este în siguranță. Cu familia Mariei. A fost un schimb necesar.”

Cuvintele lui mă loveau ca niște cioburi reci. „Un schimb? Ce schimb, Mihai? Vorbești serios? Ai înnebunit?”

Maria a făcut un pas înapoi, cu ochii plini de teamă. Am realizat, prea târziu, că țipam, și m-am străduit să-mi controlez respirația. M-am aplecat spre ea, încercând să par blândă, chiar dacă inima îmi bătea să iasă din piept. „Maria, ești bine?”

Fetița a dat încet din cap, de parcă mișcarea în sine ar fi fost un efort uriaș. Ochii ei nu s-au desprins de figura lui Mihai, iar asta mi-a spus tot ce trebuia să știu: ea nu avea nicio vină. Era doar un pion într-un joc nebun.

„Mihai, trebuie să-mi explici acum.” Glasul meu era scăzut, amenințător.

El și-a trecut o mână prin păr, un gest de nervozitate pe care îl cunoșteam prea bine. „Andrei trebuie să învețe o lecție. Nu mai putea continua așa. A hărțuit-o pe Maria la grădiniță, i-a râs de casa de păpuși din carton și a spus lucruri crude. Am convenit cu familia ei că un schimb temporar va fi cel mai bun mod de a-i arăta ce înseamnă să nu ai totul.”

„Asta e nebunie, Mihai. E un copil! Nu poți să-ți răpești propriul fiu pentru a-i da o lecție. Există alte căi, disciplină, timp petrecut împreună—”

Mihai a făcut un pas spre mine și și-a pus mâinile pe umerii mei, privindu-mă direct în ochi. „Alina, am încercat toate acele căi. Am încercat să vorbim, să-i explicăm. Nu a înțeles. Se transformă într-un copil egoist și crud, și nu putem permite asta.”

Am rămas în tăcere pentru o clipă, cu ochii fixați pe el. Îmi venea să țip, să plâng, să cer să-mi aducă fiul acasă. Dar în loc de asta, mi-am întors privirea către Maria. Ea era aici, confuză, poate speriată. Am făcut câțiva pași spre ea și i-am zâmbit blând.

„Maria, ți-e foame?”

Ea a dat din cap, iar acea mică mișcare mi-a sfâșiat sufletul. Am dus-o în bucătărie și i-am pregătit ceva de mâncare, în timp ce Mihai m-a urmărit din prag. Privirea lui era una de om convins de propria dreptate, dar eu nu eram gata să-l iert sau să-l înțeleg. Nu încă.

După ce Maria a început să mănânce, l-am tras pe Mihai într-un colț al camerei și am șoptit printre dinți: „Trebuie să mergem la Andrei. Trebuie să-i explicăm totul.”

Mihai a dat din cap, de parcă anticipase asta. „Mâine. Vom merge împreună și vom discuta cu el.”


Această noapte a fost una lungă. Maria a adormit în camera lui Andrei, învelită în păturile lui preferate, iar eu am rămas trează, simțind povara fiecărei decizii.
Drumul către casa familiei Mariei a fost apăsător. Cartierele prin care treceam erau departe de confortul nostru. Când l-am văzut pe Andrei, lacrimile nu au mai putut fi oprite. „Mami, îmi pare rău…” a șoptit el, iar eu am știut că lecția, oricât de brutală, își lăsase amprenta.