Într-o seară ploioasă, când tunetele zguduiau geamurile, Renata a auzit pentru prima dată un sunet nou. Un scâncet slab, aproape un suspin. A lăsat găleata jos și a urcat tiptil scările. Ușa camerei copilului era întredeschisă.
Înăuntru, lumina lumânării arunca umbre tremurate pe pereți. Baronul dormea pe un scaun, cu capul căzut pe piept. În leagăn, micul Filip stătea treaz, cu mânuțele strânse și ochii deschiși larg, pierduți în gol.
Renata s-a apropiat încet. S-a aplecat peste leagăn și a șoptit:
— Pui mic… ce faci singurel aici?
Copilul a tresărit. Ochii lui s-au mișcat ușor, urmărind parcă vocea ei. Renata a simțit cum o furnicătură îi urcă pe brațe.
A doua zi, a încercat din nou. De fiecare dată când îi vorbea, copilul întorcea capul spre ea. Dar când vorbea baronul, Filip rămânea inert. Renata a început să creadă că doctorii se înșelaseră.
În zilele următoare, și-a făcut un obicei din a cânta în timp ce curăța. Melodii vechi, africane, învățate de la mama ei. Cu fiecare zi, Filip reacționa tot mai mult: zâmbea, gângurea, întindea mânuțele.
Când baronul a observat, nu a spus nimic. Doar o privea în tăcere, cu o amestecătură de uimire și teamă. Într-o dimineață, însă, s-a hotărât. A adus o lumânare aproape de ochii copilului. Nimic. Nicio reacție.
— E doar o coincidență, a murmurat el amar.
Dar Renata nu s-a lăsat. Într-o zi, pe când baronul era plecat, a deschis larg ferestrele și a lăsat lumina să umple camera. A așezat copilul în brațe și a scos o oglindă veche din dulap. A pus-o în fața lui.
Ochii lui Filip s-au strâns, iar chipul i s-a încrețit. A început să plângă, să se agite. Renata a tresărit. Soarele cădea direct pe oglindă, iar reflexul luminii îi atinsese ochii.
— Poți să vezi… poți să vezi, micuțule!
A doua zi, când baronul a venit, ea i-a spus ce se întâmplase. El a izbucnit în râs amar. Dar Renata, hotărâtă, i-a arătat. A tras perdelele, a ridicat copilul spre fereastră. Filip și-a dus mâna la ochi, s-a strâmbat și a început să plângă.
Baronul a încremenit.
După câteva clipe, lacrimile i-au curs pe obraji. A căzut în genunchi și a plâns ca atunci, în ziua în care și-a pierdut soția. Doar că de data asta plânsul era de bucurie.
S-a aflat curând că ochii copilului nu erau orbi, ci fuseseră acoperiți de o peliculă fină de lapte matern coagulat — o condiție rară, dar tratabilă. Doctorii nu o observaseră.
Filip a început să vadă, încetul cu încetul. Iar baronul, care trăise în întuneric alături de fiul său, a înțeles că lumina nu venise doar pentru copil, ci și pentru el.
A eliberat-o pe Renata și i-a oferit o mică casă pe moșie. „Pentru ochii tăi care au văzut ce ceilalți n-au putut”, i-a spus.
Și de atunci, se spune că la moșia Santa Clara, unde odinioară domnea tăcerea, se aud din nou râsete de copil și cântece de leagăn care vorbesc despre puterea dragostei și despre ochii inimii — cei care văd adevărul înaintea tuturor.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.