În fiecare seară, Colleen vedea două fetițe gemene îmbrăcate în haine uzate, stând singure în parc. Când curiozitatea a învins-o și le-a urmărit, a descoperit un secret sfâșietor care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna.
Bună tuturor! Sunt Colleen, am 32 de ani și sunt încă singură. Nu am copii, deși mi-aș dori foarte mult. Am ieșit cu câțiva băieți, dar adevărata dragoste pare greu de găsit în zilele noastre. Cu toate acestea, nu mă grăbesc și am decis să aștept omul potrivit.
Nu știam că viața mea urma să se schimbe într-un mod pe care nu l-aș fi imaginat niciodată.
Totul a început când am observat două fetițe gemene, în jur de 8 ani, îmbrăcate în haine vechi și uzate, stând mereu pe aceeași bancă din parcul unde îmi plimbam câinele. Ochii lor, plini de o tristețe profundă, mă atrăgeau ca un magnet. Nu era niciodată niciun adult în preajma lor, iar singurătatea lor era evidentă.
Într-o seară răcoroasă, fetițele erau din nou acolo, tremurând în hainele lor subțiri. Am decis că nu mai pot ignora situația și am hotărât să le urmăresc pentru a vedea unde merg sau cine le așteaptă.
Când s-a lăsat întunericul, fetițele s-au ridicat, ținându-se strâns de mână, și au plecat încet din parc. M-am simțit tot mai îngrijorată cu fiecare pas al lor, așa că le-am urmat discret.
Spre surprinderea mea, au urcat într-un autobuz. Păreau și mai mici și mai fragile sub luminile reci ale vehiculului. Le-am urmărit timp de nouă stații, iar neliniștea mea creștea cu fiecare kilometru.
Când au coborât, am rămas uluită. Ajunseseră într-un cartier de lux, cu case mari și elegante. Contrastul între înfățișarea lor și opulența din jur era izbitor. S-au îndreptat spre o casă impunătoare și au intrat fără să ezite.
Am rămas pe trotuar, complet uimită. Ce se întâmpla? De ce trăiau aceste fetițe, care păreau abandonate, într-un cartier atât de bogat?
M-am apropiat și am sunat la ușă. Mi-a deschis o femeie care părea o menajeră, privindu-mă cu neîncredere.
„Pot să vă ajut?” a întrebat scurt.
„Aș dori să vorbesc cu părinții gemenelor”, i-am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul.
Menajera a ezitat, apoi a plecat să anunțe. După câteva minute, la ușă a apărut un bărbat în costum scump, cu o privire rece.
„Ce vrei?” a spus el pe un ton neprietenos.
„Sunt îngrijorată pentru fetițele dumneavoastră. Le-am văzut singure în parc aproape în fiecare seară și nu este sigur pentru ele…”.
M-a întrerupt brusc: „Nu e treaba ta. Nu te mai apropia de casa mea”.
Mi-a închis ușa în față, iar eu am plecat, frământată de îngrijorare.
A doua zi, m-am dus din nou în parc, mai devreme decât de obicei. La scurt timp, au apărut gemenele, așezându-se pe banca lor obișnuită. M-am apropiat și le-am salutat.
„Bună! Eu sunt Colleen. Voi cum vă numiți?”
Fetițele s-au privit nesigure înainte ca una dintre ele să răspundă:
„Eu sunt Hannah, iar ea este Lily”.
„Mă bucur să vă cunosc. V-am văzut de multe ori aici. Sunteți bine? Unde sunt părinții voștri?”
Hannah și-a mușcat buza de jos. „Mama noastră a murit acum trei ani. Tata s-a recăsătorit, iar acum…” S-a oprit, aruncând o privire către sora ei.
Lily a continuat: „Noua noastră mamă nu ne place. Ne trimite în parc în fiecare zi, pentru că nu vrea să ne vadă acasă”.
M-am simțit sfâșiată. „Dar tatăl vostru știe despre asta?”
Hannah a încuviințat trist. „Nu-i mai pasă de noi. Nu de când s-a născut bebelușul”.
Am stat cu ele pe bancă, ascultându-le povestea. Tatăl lor, ocupat cu noua soție și copilul lor, le neglija complet. Ele erau privite ca o povară, iar noua lor mamă nu le permitea să se simtă parte din familie.
„Vreau să vă ajut”, le-am spus, „dar trebuie să-mi spuneți: vreți să rămâneți cu familia voastră sau să mergeți într-un loc unde să fiți iubite și îngrijite?”
Ochii lor s-au umplut de lacrimi. „Vrem să plecăm. Nu mai vrem să fim alungați în fiecare zi”, a șoptit Lily.
Am decis să iau măsuri. Am înregistrat povestea lor, apoi am contactat serviciile sociale, furnizând toate dovezile necesare. Două zile mai târziu, Hannah și Lily au fost scoase din acea casă.
Fetițele aveau nevoie de un loc sigur, așa că, fără să stau pe gânduri, m-am oferit să devin mama lor adoptivă. A fost o decizie mare, dar ceva în inima mea îmi spunea că era ceea ce trebuia să fac.
Când au ajuns în apartamentul meu, m-au întrebat timid: „E în regulă să rămânem aici?”
„Da, dragele mele. Sunteți în siguranță acum. Aici este casa voastră.”
Câteva luni mai târziu, le-am întrebat: „Ați vrea să devin mama voastră pentru totdeauna?”
Cu lacrimi de bucurie, m-au îmbrățișat strigând „Da!”.
Astăzi, Hannah și Lily sunt oficial fiicele mele. Nu mi-aș fi imaginat că dragostea adevărată va veni sub forma acestor două suflete curajoase, dar ele mi-au transformat viața în cel mai frumos mod posibil.