Acum 13 ani, am adoptat fiicele gemene ascunse ale soțului meu decedat, descoperind viața lui dublă după un accident rutier fatal. Le-am oferit tot ce aveam, însă, la vârsta de șaisprezece ani, m-au dat afară din casă. O săptămână mai târziu, am aflat motivul șocant din spatele acțiunilor lor.
Dimineața în care Andrew a murit începuse ca oricare alta. Soarele abia începea să lumineze fereastra mea, scăldând totul într-o lumină aurie care făcea chiar și planurile mele modeste de zi cu zi să pară magice.
A fost ultimul moment de normalitate pe care aveam să-l mai trăiesc pentru mult timp.
Când telefonul a sunat, aproape că nu am răspuns. Cine ar putea să sune la 7:30 dimineața? Dar ceva, poate o intuiție, m-a îndemnat să răspund.
„Este Ruth?” o voce masculină, formală și ezitantă, a întrebat.
„Da, sunt eu.” Am luat o altă gură de cafea, urmărind aburii care dansau.
„Doamnă, sunt agentul Matthews de la Departamentul de Poliție. Îmi pare rău să vă informez, dar soțul dumneavoastră a fost implicat într-un accident în această dimineață. Nu a supraviețuit.”
Cana mi-a alunecat din mâini, spargându-se pe podea. Cafeaua s-a vărsat pe picioarele mele goale, dar aproape că nu am observat. „Ce? Nu, nu este posibil… nu Andrew al meu!”
„Doamnă…” Vocea agentului deveni mai blândă. „Mai este ceva ce trebuie să știți. Era o altă femeie în mașină, și ea a decedat… și două fiice au supraviețuit. Documentele din baza noastră confirmă că sunt fiicele lui Andrew.”
M-am lăsat să cad lângă dulapul din bucătărie, aproape fără să simt cafeaua care îmi îmbiba halatul.
La înmormântare, am văzut cele două siluete micuțe în rochii negre identice, ținându-se strâns de mână. Fiicele ascunse ale soțului meu.
În ciuda durerii trădării lui Andrew, mi s-a rupt inima pentru ele.
„Le voi adopta,” am spus fără să-mi dau seama.
„Ruth, vorbești serios? După tot ce a făcut?” m-a întrebat mama.
„Privește-le, mamă. Nu mai au pe nimeni.”
După un proces complicat și plin de întrebări, Carrie și Dana au devenit fiicele mele.
Primii ani au fost dificili, un amestec de durere și vindecare. Fetele erau dulci, dar rezervate, ca și cum așteptau să-mi schimb părerea.
La vârsta de zece ani, am decis să le spun adevărul. Mă pregătisem mult timp, dar privirea lor inocentă aproape că m-a făcut să renunț.
„Tatăl vostru ducea o viață dublă,” am spus tremurând. „Dar când v-am văzut la înmormântare, am știut că suntem destinate să fim împreună.”
Dana m-a privit cu ochi plini de furie. „Deci… am fost doar un premiu de consolare?”
„Nu! V-am luat pentru că v-am iubit din momentul în care v-am văzut.”
„Minciuni!” a strigat Dana, fugind cu Carrie după ea.
Anii adolescenței au fost un câmp minat. Fetele alternau momente de dulceață cu explozii de furie.
Apoi, în ziua în care au împlinit șaisprezece ani, m-am întors acasă și am găsit un bilet pe ușă: „Acum suntem adulte. Avem nevoie de propriul nostru spațiu. Du-te să locuiești cu mama ta!”
Mi s-a rupt inima.
După o săptămână de tăcere, am primit în sfârșit un telefon.
„Mamă?” Vocea lui Carrie era blândă. „Poți să te întorci acasă?”
Când am ajuns, am găsit casa complet transformată. Pereții erau proaspăt vopsiți, iar podeaua strălucea.
„A fost o surpriză!” au exclamat fetele, zâmbind.
„Tu ne-ai oferit o familie, mamă,” a șoptit Carrie. „Chiar dacă nu trebuia, chiar dacă eram un amintire a tot ce te-a rănit. Ne-ai ales pe noi și ai fost cea mai bună mamă posibilă.”
Le-am strâns tare, simțindu-le inimile bătând lângă a mea.
„Voi două sunteți cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Vă iubesc mai mult decât vă puteți imagina.”
„Și noi, mamă,” a spus Dana. „Am știut asta întotdeauna.”