Când tatăl meu a murit anul trecut, am simțit că casa a pierdut ceva esențial. El construise acea casă cu propriile mâini, o locuință mare cu două etaje, care mirosind întotdeauna a pin și vopsea proaspătă.
După moartea lui, eu, soțul meu, Andrei, și fiica noastră de șase ani, Ana, ne-am mutat să o ajutăm pe mama vitregă, Larisa.
Ea și tatăl meu fuseseră căsătoriți de cinci ani, dar Larisa se asigura mereu că toată lumea știa că a fost „piatra lui de temelie” în ultimele lui zile.
„Nu poți să negi asta, draga mea,” mi-a spus după slujba de înmormântare. „Serios, dacă aș fi plecat în vacanța mea în Thailanda, tatăl tău ar fi murit singur. Doar și-ar fi plâns soarta.”
Totuși, viața cu ea era ca mersul pe o sfoară subțire. Totul la Larisa era ascuțit — tocurile ei stiletto, cuvintele ei, chiar și felul în care îl privea pe Andrei când credea că nu o observam.
Dar familia e familia, și am încercat să mă adaptez.
Până când am găsit halatul.
A început destul de inocent. Într-o zi, când pliam hainele lui Andrei, ceva mi-a atras atenția. Când am deschis dulapul lui să pun un tricou, am observat ceva neobișnuit.
Un mic sac de cadou lucios, ascuns într-un colț, sub niște jachete.
Curiozitatea m-a determinat să-l scot. Inima mi-a început să bată mai repede când am văzut ce era înăuntru: un halat din dantelă, subțire și intim.
Prima mea gândire a fost că Andrei îl cumpărase pentru mine. Crăciunul era aproape și, deși nu era tocmai tipul romantic, poate acesta era felul în care voia să mă surprindă.
Am zâmbit la ideea că ar fi făcut ceva ieșit din zona lui de confort.
Dacă doar asta ar fi fost adevărul.
Câteva zile mai târziu, Larisa m-a chemat în camera ei. Vocea ei era atât de dulce, un ton care mereu mă pune pe jar. Își schimbase camera de când tatăl meu murise. Acum era într-o culoare vișinie, catifelată… ceva. Luxoasă, dar într-un mod ciudat, seducătoare… nu găseam cuvintele să o descriu.
„Oh, draga mea,” mormăi ea. „Nu o să crezi ce mi-a adus noul meu iubit!”
Noul iubit? Larisa nu pomenise de nimeni înainte.
Când am intrat în cameră, stomacul mi-a căzut.
Acolo era, îmbrăcată în halat, halatul meu. Cel pe care îl găsisem în dulapul lui Andrei. Se învârtea, dantelă fluturând în jurul ei ca un fel de glumă crudă.
„Îți place?” mormăi ea, privind în jur cu un zâmbet de superioritate. „Are gust desăvârșit, nu-i așa? Și am o pereche de pantofi care ar face-o să arate magic.”
Nu puteam să respir. Mintea mea se grăbea să adune piesele unui puzzle pe care nu voiam să-l văd.
Oare Andrei…? Nu, nu ar face asta. Larisa?
Nu. Niciodată. Sau… ar face-o?
„De unde… de unde ai luat asta?” am reușit să îngăim.
Zâmbetul Larisei s-a adâncit.
„Oh, mi l-a dat iubitul meu,” spuse ea. „Tocmai ți-am spus, Carla! Nu mă asculți deloc, draga mea! Nu te îngrijora, poate vei primi și tu unul… Oricum, este discret.”
Genunchii mi s-au făcut moi. Bineînțeles, ar fi putut exista o explicație logică. Dar ceva nu se simțea bine. Am ieșit din camera ei cu pași repezi, râsul ei răsunând în urma mea.
În acea seară, l-am colțit pe Andrei după ce am citit cu Ana. Adormise repede, pregătită pentru „Ziua personajului favorit” de la școală. Ea se îmbrăca în Prințesa Belle.
Inima îmi bătea cu putere, mâinile tremurau.
„Andrei,” am început, vocea mi-era tremurândă. „Trebuie să te întreb ceva și vreau adevărul.”
S-a uitat la mine de la televizor, confuz.
„Ce s-a întâmplat, draga mea?” a întrebat. „Lasă-mă să pun pauză la film.”
„Ai… ai dat tu Larisei un halat? Pe cel din dantelă pe care l-am găsit în dulapul tău?”
Fața lui Andrei s-a strâmbat, nedumerită.
„Ce? Nu se poate! Ce spui acum?”
„Mi-a arătat un halat înainte de cină,” am spus, cu lacrimi aproape gata să curgă. „Același pe care l-am găsit în dulapul tău.”
Fața lui Andrei s-a albit.
„Crezi că i-aș cumpăra așa ceva? Chiar crezi asta?”
„Atunci cum l-a obținut?” am întrebat.
„Nu știu,” a spus el, trecându-și mâna prin păr.
„Nu știu ce să mai spun,” am răspuns eu.
Frustrarea lui părea sinceră, dar îndoiala mă roadea.
„Jur că nu i-am dat nimic! Serios, Carla. Singurul lucru pe care i l-am dat Larisei azi a fost o felie de pâine cu usturoi la cină.”
În următoarele zile, nu reușeam să scutur neliniștea. Privirile încrezătoare ale Larisei, negările lui Andrei… Totul părea piesele unui puzzle pe care nu-l puteam rezolva.
Apoi, într-o după-amiază, în timp ce organizam materialele de artizanat ale Anei în sufragerie, am auzit-o pe Larisa vorbind la telefon.
„Da, Cati, desigur că am pus-o eu acolo,” șopti. „Idiotul ei de soț nici măcar nu a observat. E doar o chestiune de timp până se vor certa. Când vor pleca, casa asta va fi în sfârșit a mea. Îți spun eu, de aia s-au mutat aici. Vor casa mea.”
Sângele mi s-a făcut gheață. Ea planificase asta. Planificase totul!
Plănuise să pună halatul în dulapul lui Andrei pentru a-l face să pară că au o aventură. Totul, pentru a ne alunga din casa pe care tatăl meu o lăsase în urmă.
În acea noapte, i-am spus totul lui Andrei despre ce auzisem. Fața lui s-a întunecat de furie, iar el a strâns cutia de bere în pumn, vărsând ultimele picături.
„Ea încearcă să ne distrugă căsnicia,” spuse el, vocea sa fiind strânsă. „Și să mă gândesc că am mutat-o pe Ana pentru asta? Asta se termină acum.”
Am pus la cale un plan.
A doua zi dimineață, la cafea și cu bagels, i-am spus Larisei că Andrei și cu mine ne gândeam să ne mutăm. Fața ei s-a luminat, deși încerca să o ascundă sub o mască subțire de preocupare.
„Ei bine, dacă credeți că asta e mai bine…” spuse ea, abia stăpânindu-și încântarea.
În acea seară, Andrei și cu mine am invitat un prieten avocat la cină, pe cineva pe care Larisa nu-l recunoștea. I-am spus că era un „agent imobiliar” care ne ajuta să căutăm o nouă casă, dar, sincer, voiam doar să aflăm care ne erau opțiunile. Larisa a vorbit mult despre cât de mult îi plăcea să trăiască singură.
„Sunt bătrână acum,” spuse ea, ca și cum ar fi încercat să se convingă singură. „Am nevoie de spațiul meu. Și sunt sigură că și voi aveți nevoie de al vostru. Nu vrei să-i dai Anei un frățior sau o surioară?”
Nu știam dacă chiar îmi doream casa, dar Andrei m-a convins să lupt.
„Hai, draga mea,” mi-a spus el. „E important pentru tine să ai o fărâmă din moștenirea tatălui tău. Tu ești moștenirea lui, da. Dar el a construit-o cu mâinile lui. Casa asta a fost aici de când erai copil. Vrei să i-o lași Larisei?”
„Nu știu,” am răspuns eu. „Sincer, nu știu ce vreau.”
O săptămână mai târziu, am convocat o „ședință de familie” în sufragerie. Larisa a intrat, încrezătoare și arogantă, ca și cum deja câștigase.
Andrei i-a dat un teanc de hârtii.
„Ce-i asta?” a întrebat, răsfoind paginile.
„Actele de proprietate ale casei,” a spus calm Andrei. „Le-am verificat și se pare că eu și Carla suntem beneficiarii principali. Tu nu ești proprietara acestei case, Larisa. Noi suntem.”
Fața ei a devenit palidă.
„Nu se poate! Carla! Ce ai făcut? Tatăl tău nu m-ar lăsa fără nimic…”
„Nu te-a lăsat fără nimic, Larisa,” am spus. „Te-a lăsat cu o grămadă de bani. Dar aceasta este casa mea din copilărie. Evident că ar fi vrut să o am eu.”
Larisa a început să protesteze, dar Andrei a întrerupt-o.
„Și înainte să te gândești să mai încerci vreo altă farsă, să știi că nu plecăm nicăieri. Dar tu poate că ar trebui să îți faci bagajele.”
„Sau poate că vei vedea dacă iubitul tău te primește?” am spus nonșalant.
Larisa s-a bâlbâit, limba ei ascuțită devenind inutilă.
„Ce? Nu e niciun iubit?” am întrebat.
„L-am inventat! Am pus totul la cale! Nu există niciun iubit, Carla. Nu este nicio infidelitate, ceea ce voiam tu să crezi. Voiam să vezi halatul și să crezi că…”
„Știu,” am spus. „Te-am auzit vorbind. Dar vezi, ai o săptămână. Îți dau atât pentru că asta ar fi dorit tatăl meu.”
„O să fiu mai bună. O să fac totul—gătit, curățenie, teme cu Ana, ce vrei tu!” a implorat ea.
„Nu vreau ca copilul meu să fie în preajma ta,” am spus simplu. „Îmi pare rău, dar așa simt.”
Într-o săptămână, Larisa a plecat. Și în sfârșit am avut liniște în casa pe care tatăl meu o iubise atât de mult. Am transformat camera Larisei într-o cameră de citit pentru mine, iar jumătate din ea a devenit loc de joacă pentru Ana.
Iar halatul?
Larisa îl lăsase „uitat”. L-am donat la caritate împreună cu restul lucrurilor pe care le abandonase. Să se bucure altcineva de el, pentru că eu, sincer, nu aveam de gând să-l păstrez.