Când urma să împlinesc o vârstă mai mare, am decis să fac ceva semnificativ doar pentru mine. Dar nu știam că eforturile mele aveau să fie împiedicate de cineva în care am avut încredere și pe care o țineam aproape. Iată povestea mea despre o prietenie care a luat-o razna…
Pe măsură ce mă apropam de a cincizecea și cincea mea aniversare, nu am putut să nu reflectez asupra alegerilor făcute în viața mea. Iată-mă, o femeie care a petrecut ani și decenii muncind din greu și sprijinind pe toată lumea punându-i pe ceilalți pe primul loc.
Copiii mei, soțul și chiar câinele familiei au primit cele mai bune eforturi ale mele, în timp ce eu, încet, am pierdut contactul cu cine eram. Visurile și pasiunile mele au fost puse pe plan secund în fața nevoilor altora, iar anii au trecut mai repede decât mi-am imaginat.
Nu am realizat cu adevărat cât de mult am renunțat la mine până când soțul meu m-a părăsit. După ce copiii au crescut și s-au mutat în alte orașe, a decis că vrea ceva diferit, ceva nou. Bărbatul căruia i-am dedicat atât de mult timp a plecat.
Nu a fost doar singurătatea care m-a lovit; a fost realizarea că am sacrificat atât de mult pentru o viață care nu mai era a mea. Această realizare m-a împins să fac ceva pentru mine, ceva care să reaprindă scânteia pe care o aveam cândva.
Pe măsură ce ziua mea de naștere se apropia, am decis să fac ceva doar pentru mine. Am hotărât că vreau să-mi cumpăr o rochie. Nu orice rochie, ci una scumpă, de 2.000 de lei, elegantă, care să mă facă să mă simt frumoasă, încrezătoare și vie din nou, ca femeia care eram cândva.
M-am gândit: „Poate mă va face să am curajul să încep din nou să mă întâlnesc cu cineva, ca să nu ajung să-mi petrec restul vieții singură.”
A fost o mișcare îndrăzneață pentru cineva ca mine, care a fost mereu practică, atentă cu banii și mai preocupată de ceilalți decât de sine. Dar această rochie simboliza mai mult decât modă; era modul meu de a recăpăta o parte din mine.
Timp de nouă luni lungi, am economisit fiecare bănuț. Am tăiat din toate cheltuielile ca să mi-o permit. Am cheltuit mai puțin pe mâncare, am sărit peste mici plăceri și mi-am făcut un buget ca niciodată înainte!
Și, în sfârșit, după luni de așteptare, a venit ziua în care am simțit că visul meu a devenit realitate! Am cumpărat rochia, o piesă elegantă și sofisticată care mă făcea să mă simt ca și cum aș păși în cea mai bună versiune a mea!
Plănuisem să o port de ziua mea, să ies la dans cu cea mai bună prietenă a mea, Ioana. Ea și cu mine fusesem aproape ani de zile, împărtășind râsete, lacrimi și secrete. Știa tot despre rochie, desigur; vorbisem despre ea mereu, iar ea m-a încurajat pe tot parcursul acestui proces.
Dar cu doar două zile înainte de ziua mea de naștere, Ioana a venit la ușa mea, arătând disperată. Nu știam, dar ce s-a întâmplat în acea zi a schimbat totul pentru mine.
„Cristina, trebuie să mă ajuți”, a spus ea, cu ochii mari de panică. „Am fost invitată la o nuntă și nu am absolut nimic de purtat! Știi cum e, nu m-am gândit să merg, dar acum trebuie și nu mai am timp să cumpăr ceva nou!”
Am ascultat-o cum îmi explica cât de importantă era această nuntă și cum era un eveniment de networking pentru afacerea soțului ei. Mi-a mai spus și că nu ar putea să meargă îmbrăcată în altceva decât spectaculos. Apoi a lansat bomba.
„Te rog, Cristina, împrumută-mi rochia ta. E PERFECTĂ pentru acest eveniment și promit că o voi avea grijă de ea! Știi că o voi face!”
Inima mi s-a frânt. Rochia aia era visul meu, recompensa mea pentru luni întregi de sacrificii. Gândul că altcineva o va purta, chiar și Ioana, mă umplea de panică și, sincer, nu voiam să o împart. Dar ea era cea mai bună prietenă a mea și simțeam o obligație.
Împotriva tuturor instinctelor care țipau în mine, am acceptat cu reticență.
„Bine, Ioana, o poți împrumuta, dar te rog, ai grijă de ea.”
Nici nu bănuiam că aceasta va fi MAREA MEA GREȘEALĂ…
M-a îmbrățișat strâns, mi-a mulțumit din toată inima și mi-a promis că-mi va returna rochia a doua zi, în stare perfectă. A doua zi dimineața, Ioana a venit la ușa mea, dar ceva era în neregulă. Arăta nervoasă, zâmbetul ei luminos era înlocuit de o expresie strânsă.
Când mi-a dat sacul cu rochia, am simțit un nod rece în stomac și inima mi-a căzut din nou. L-am deschis și, acolo era, o pată uriașă de vin roșu pe fața rochiei.
Mâinile îmi tremurau, știam imediat că rochia era distrusă și ochii mi s-au umplut de lacrimi. „Ioana, ce s-a întâmplat?”
Ea a suspinat, abia reușind să îmi privească ochii. „A fost un accident, Cristina. Cineva m-a lovit la recepție și vinul i-a căzut pe rochie. Îmi pare rău, dar accidente se întâmplă și este doar o rochie.”
Cuvintele ei m-au lovit ca un cuțit! „Doar o rochie?” Aceasta nu era doar o piesă de îmbrăcăminte; era speranța mea, modul meu de a mă regăsi după ani de auto-neglijență! Și acum era distrusă!
„Am economisit nouă luni pentru asta, Ioana”, am spus, vocea mea fiind abia un șoptit. „Ți-am spus să ai grijă!”
„Știu”, a răspuns ea, tonul ei fiind mai defensiv decât regretător. „Dar, după cum am spus, a fost un accident.”
Văzându-i lipsa de remușcare, i-am cerut atunci să îmi returneze cei 2.000 de lei pe care îi economisisem cu atâta trudă!
Clătinând din cap în semn de refuz, mi-a răspuns: „Nu o să plătesc 2.000 de lei pentru ceva ce s-a întâmplat din întâmplare. E ridicol!”
Am privit-o, necrezându-i și furioasă. „Atunci, măcar plătește curățătoria!” am cerut, dar a refuzat și aici!
Cum putea să-mi disprețuiască sentimentele așa? Cum putea să creadă că această rochie nu însemna nimic pentru mine? Doamne! Cum am putut să cred că ea era prietena mea?!
Imediat ce a plecat, m-am prăbușit pe canapea, cu lacrimi curgându-mi pe față. Mă simțeam trădată, nu doar de Ioana, ci și de mine pentru că am încredere în ea. Rochia, singurul lucru pe care îl făcusem doar pentru mine, era distrusă și cu ea, o parte din spiritul meu!
Dar, în timp ce stăteam acolo, nu am mai putut plânge. Lacrimile s-au oprit, iar în mine s-a schimbat ceva… mi-a venit o idee genială pentru a-i da o lecție valoroasă. Nu o să las asta să treacă, nu fără să o învăț pe Ioana greutatea a ceea ce a făcut.
În acea seară, am intrat într-un grup popular de socializare din orașul nostru. Ioana era bine cunoscută acolo, întotdeauna arătându-și cele mai noi achiziții și căutând admirația tuturor.
Am postat un mesaj simplu:
„Bună tuturor, voiam să împărtășesc entuziasmul meu că am cumpărat în sfârșit rochia visurilor mele pentru ziua mea de 55 de ani, după ce am economisit nouă luni! Dar, din păcate, a fost distrusă de o așa-zisă prietenă care a împrumutat-o pentru o nuntă și mi-a returnat-o cu o pată uriașă. I-am cerut să o plătească, dar a refuzat. Sunt foarte dezamăgită, dar cel puțin acum știu cine sunt cu adevărat prietenii mei.”
Postarea a devenit virală instantaneu în comunitatea noastră mică! Comentariile au început să curgă, unele simpatizante, altele furioase în numele meu! Dar cel mai satisfăcător a fost să văd numele Ioanei apărând în comentarii încercând să se apere.
Din păcate, a fost întâmpinată doar cu reacții negative din partea celor care o vedeau mereu ca pe prietena perfectă. Adevărul despre egoismul ei s-a răspândit rapid! Indiferent cât de mult a încercat să se apere, membrii comunității au taxat-o pentru ceea ce făcuse.
Două zile mai târziu, Ioana a venit din nou la ușa mea! De data aceasta nu era panicată sau defensivă; era rușinată, cu ochii în jos în timp ce vorbea.
„Cristina, m-am gândit mult”, a început ea, vocea tremurând ușor. „Poate am fost prea dură. O să plătesc rochia.”
Dar a fost prea târziu. Paguba fusese făcută, atât pentru rochie, cât și pentru prietenia noastră. Nevrând să mă subestimez, am luat banii, dar știam că nu o să o mai privesc pe Ioana la fel niciodată.
Rochia fusese distrusă, dar am găsit ceva mult mai valoros: claritatea de a vedea oamenii așa cum sunt cu adevărat. De ziua mea, am fost nevoită să port o altă rochie, dar am ieșit să dansez fără fostul meu prieten. Mă simțeam mai ușoară și mai liberă.
Gândindu-mă la asta, mi-am dat seama că poate nu era rochia visurilor mele, dar era un nou început. Și de data aceasta, știam că nu voi lăsa pe nimeni să mi-l ia!