Să o îngrijesc pe mama era deja dificil fără tensiunea constantă dintre mine și sora mea. Când au început să dispară lucruri prețioase, acuzațiile au zburat în toate direcțiile. Credeam că știu cine era de vină, dar adevărul mi-a zguduit lumea. Trădarea a venit de unde mă așteptam mai puțin, lăsându-mă să-mi pun la îndoială încrederea în toți cei dragi.
Curățam blatul din bucătărie după o altă zi epuizantă la muncă, în timp ce un miros slab de clor rămânea în aer.
Cu cât petreceam mai mult timp făcând curat în casa mamei, cu atât mă enervam mai tare pe sora mea mai mică, Jane. Părea că a uitat complet că aceasta era și mama ei.
Nu era ceva neobișnuit pentru Jane. În școală, era rebelă—fugea de acasă, lua bani din portofelul mamei, chiulea de la ore. Și totuși, indiferent de greșelile ei, era mereu iertată.
Jane era extraordinar de inteligentă, ceea ce părea să-i scuze toate defectele. A absolvit cu note excelente, a obținut o bursă și a devenit copilul de aur al familiei.
Acum, Jane venea la mama doar când avea nevoie de ceva—sau poate doar ca să-i amintească de prezența ei, ca să rămână în testament. Între timp, eu mă confruntam cu realitatea bolii mamei.
Angajasem o îngrijitoare, pe Nancy, dar nu-mi permiteam să o plătesc cu normă întreagă. După ture lungi la serviciu, aveam grijă de mama singură.
I-am cerut lui Jane să mă ajute, dar mereu mă refuza. „Sunt ocupată cu munca,” îmi spunea.
Știam însă că era șomeră de luni de zile. Eu aveam un loc de muncă, un soț și un fiu care aveau și ei nevoie de mine.
— Violet! a strigat mama din camera ei, vocea sunând ascuțit, aproape panicată. — Violet, vino aici!
— Vin imediat, mamă! am răspuns, ștergându-mi mâinile pe un prosop de bucătărie.
Am intrat în dormitorul ei și am văzut-o stând lângă comoda ei, ținând cutia de bijuterii.
— Cerceii mei de aur au dispărut, a spus, cu vocea tremurândă.
— Ești sigură că nu i-ai pus în alt loc? am întrebat, apropiindu-mă.
— Nu. Nu am mai umblat la cutia asta de mult timp, a spus mama. — Voiam să-ți dau ceva special, dar când am deschis cutia, cerceii lipseau.
— A fost cineva pe aici azi? am întrebat, încruntându-mă.
— Nu. Nancy a avut liber, a spus mama. — Doar Jane a venit azi dimineață. Doar să vadă ce mai fac.
— O să o întreb pe Jane despre asta, am spus.
— Nu, a spus mama ferm. — Jane nu ar fura. Nu vreau să vă certați din nou.
— O să fiu atentă, am promis. — Trebuie doar să întreb.
După ce mama s-a culcat, am condus până la Jane acasă, cu frustrarea clocotind în mine. Am bătut la ușă și am așteptat. A durat puțin, dar în cele din urmă, a deschis.
— Bună, soră, a spus Jane, dându-se la o parte ca să intru.
— Bună, am răspuns, vocea mea fiind rece. Mi-am aruncat privirea prin sufrageria ei. Cutii goale de livrare și unelte erau împrăștiate peste tot.
— Lucrezi la ceva? am întrebat, arătând spre mizerie.
— Doar niște chestii pentru muncă, a răspuns Jane. — Dar n-ai venit aici să vorbim despre asta, nu-i așa?
— Cerceii de aur ai mamei lipsesc, am spus direct.
Jane și-a încrucișat brațele. — Și bineînțeles, crezi că i-am luat eu.
— Tu ai fost singura care a vizitat-o azi, am spus.
— De ce aș lua cerceii ei? a întrebat Jane, pe un ton tăios.
— Poate pentru că ești falită. Poate pentru că ai nevoie de bani pentru cine știe ce nebunii. Alege tu, am răspuns furioasă.
Discuția noastră a degenerat într-o ceartă aprinsă. A doua zi, am instalat camere ascunse în casa mamei, determinată să aflu adevărul. Dar ceea ce am descoperit mi-a frânt inima și mi-a schimbat viața pentru totdeauna…
Câteva săptămâni mai târziu, viața începea să revină la o oarecare normalitate. Kaden s-a mutat la un prieten, iar eu am început să discut cu un consilier, încercând să-mi înțeleg propriile emoții și să iau o decizie cu privire la căsnicia mea.
În tot acest timp, Jane a fost alături de mine. Nu doar că mă asculta când simțeam că mă prăbușesc, dar și venea să o viziteze pe mama mai des. Asta a făcut ca relația dintre noi să se întărească, lucru pe care nici nu-l credeam posibil înainte.
Într-o zi, în timp ce luam prânzul cu Jane în bucătăria mamei, aceasta s-a apropiat cu o cutie mică în mână.
„Violet, am ceva pentru tine,” a spus mama, zâmbind timid. „De data asta, sunt sigură că nimeni nu-l va lua.”
Era un inel vechi de familie, o bijuterie simplă, dar plină de semnificație. L-am privit cu lacrimi în ochi, știind că era mai mult decât un simplu obiect—era un simbol al iertării și al dragostei ei.
Jane a zâmbit larg și m-a îmbrățișat. „Mă bucur că ești fericită,” a spus ea.
Deși rana trădării lui Kaden era încă proaspătă, am simțit o liniște pe care nu o mai avusesem de mult. Pentru prima dată, nu mai simțeam că trebuie să fac totul singură.
Cât despre Kaden, el și-a cerut scuze sincer față de mine și de Jane într-o scrisoare. Deși relația noastră nu s-a vindecat complet, mi-am dat seama că pentru binele lui Milo și al nostru, trebuia să încerc să construim un viitor mai bun, indiferent de ce formă va lua acesta.
Uneori, trădările cele mai dureroase vin de la cei pe care îi iubim cel mai mult. Dar iertarea, deși dificilă, poate fi eliberatoare. Iar dragostea adevărată, fie ea familială sau conjugală, poate renaște chiar și din cele mai întunecate momente.