Se presupunea că va fi cea mai fericită zi din viața lor. În schimb, m-am trezit stând în tăcere, ținând copilul pe care credeam că îl așteptaseră, în timp ce ei plecau fără să arunce o privire înapoi.
„Când ești căsătorit de nouă ani, crezi că ai auzit totul.” Asta era mantra mea când soțul meu, Mihai, a venit într-o seară cu o întrebare.
„Iubito,” a început el ezitând, jucându-se cu marginea sticlei de bere. „Ce-ai zice să fii mamă surogat pentru Andrei și Ana?”
Am clipit. „Glumești.”
El a dat din cap, expresia lui era cât se poate de serioasă.
În cameră s-a lăsat tăcerea, în afară de sunetele înfundate ale televizorului în fundal. Nu-mi puteam da seama ce să cred. Cumnatul meu și soția lui au fost mereu aproape de noi. Ei erau cuplul distractiv la reuniunile de familie, cei pe care toți îi adorau. Dar asta? Asta era… neașteptat.
„Doar… ascultă-mă,” m-a îndemnat Mihai, aplecându-se înainte. „Au încercat de ani de zile. FIV a eșuat. Adopția durează o veșnicie. Sunt devastați, Melisa. Știi cât de mult și-au dorit asta.”
Nu se înșela. O văzusem pe Ana ștergându-și lacrimile în tăcere de Crăciun când erau trecute pozele altor bebeluși. Zâmbetul obișnuit și poznaș al lui Andrei era puțin mai forțat de fiecare dată când apărea un anunț de sarcină. Epuizaseră toate opțiunile.
„Vor acoperi toate cheltuielile—facturile medicale, compensația—și…” Ezită. „Au oferit să plătească suficient pentru fondul de colegiu al Emmei.”
Emma, fiica noastră de opt ani, dorea să devină astronaut. Facultatea nu era ieftină și promisiunea că visurile ei vor deveni realizabile mi-a atins inima.
Nu a fost o decizie ușoară. Au trecut săptămâni. Am cercetat, am plâns și l-am bătut pe Mihai la cap. În cele din urmă, am fost de acord, sperând că oferindu-le o șansă la fericire va compensa nopțile nedormite, grețurile matinale și inevitabila stânjeneală.
Repede înainte, nouă luni mai târziu. Sarcina a fost ușoară, deși epuizantă. Petrecusem acele luni imaginându-mi expresia lui Andrei și a Anei când își vor ține bebelușul pentru prima dată.
Apoi a venit momentul. Nașterea a decurs bine—o fetiță sănătoasă. Când doctorul mi-a dat-o, am simțit un nod neașteptat în gât.
Pielea ei era inconfundabil de închisă la culoare.
Am privit-o, mintea mea zbura. Nu era ceea ce mă așteptam. A fost o greșeală?
Și apoi au intrat Andrei și Ana.
Le-am înmânat bebelușul, înfășurat într-o pătură, pieptul umflându-mi-se de mândrie și epuizare pentru că am creat viață. Pentru o secundă scurtă, am crezut că am văzut o licărire de bucurie în ochii Anei când a întins mâna să-și ia fiica. Dar apoi—tăcere.
O tăcere lungă și grea care a înghițit întreaga cameră.
„Trebuie să fie o greșeală,” a spus Andrei, vocea lui ascuțită și crăpând ca un bici. Se uita la bebeluș, sprâncenele lui încruntate atât de adânc încât păreau dureroase. „Acesta nu poate fi copilul nostru!”
„Ce… ce vrei să spui?” Ana a bâiguit, vocea ei abia mai mult decât o șoaptă în timp ce mâinile îi tremurau. S-a uitat la bebeluș și s-a oprit.
Am urmat privirea lor, confuzia înnodându-mi stomacul. „Ce e în neregulă?” am întrebat cu precauție.
„Ce e în neregulă?” a repetat Andrei, vocea lui ridicându-se. A făcut un pas înapoi, aproape de parcă bebelușul l-ar fi mușcat. „Uită-te la ea, Melisa! Acesta nu este copilul meu. Asta—asta este imposibil!”
Buzele Anei tremurau în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji. „Ea… ea nu e a noastră,” a murmurat, vocea tremurând.
Pielea bebelușului, o nuanță caldă de maro, ieșea în evidență puternic pe fondul păturii. Inima mi s-a prăbușit când Andrei a așezat-o în pătuț cu o fermitate care părea aproape crudă. Ana a întins mâna spre brațul lui, dar el și-a smuls mâna, fața răsucindu-i-se cu ceva între confuzie și furie.
„Nu am fost de acord cu asta!” a scos el, vocea lui răsunând de pe pereții sterili ai spitalului. „Nu știu ce fel de joc bolnav este acesta, dar nu voi suporta așa ceva.”
„Andrei, așteaptă!” am strigat după el, vocea mea crăpând.
Dar el era deja pe jumătate ieșit pe ușă, trăgând-o pe Ana după el. Ea s-a întors pentru un moment, ochii ei rugând și plini de lacrimi, dar apoi a dispărut și ea.
M-am prăbușit în scaunul de lângă pătuț, privindu-mi bebelușul cu lacrimi strălucindu-mi în ochi. „Nu e o greșeală,” am șoptit camerei goale. „Nu e…”
A doua zi dimineață, am mers hotărâtă în biroul doctorului, mintea mea un vârtej de întrebări și îndoieli. Cum ar fi putut să se întâmple asta?
Doctorul, calm și compus, și-a ajustat ochelarii și a explicat: „Nu este neobișnuit ca genele recesive să se manifeste la copii. Dacă ambii părinți poartă o genă pentru pielea mai închisă la culoare, chiar dacă nu a apărut în generațiile anterioare, se poate exprima la copilul lor. Este complet natural, deși surprinde unele familii.”
„Gene recesive?” am repetat, încercând să procesez cuvintele ei.
Ea a dat din cap. „Da. Se întâmplă mai des decât cred oamenii, mai ales în familiile cu moșteniri mixte.”
Ar fi trebuit să simt ușurare, dar în schimb, un nou nod de teamă mi s-a strâns în piept. Ar asculta Andrei și Ana? M-ar crede pe mine—sau pe acest copil?
Înarmat cu aceste informații, soțul meu l-a confruntat pe fratele său. Cu reticență, a fost aranjat un test ADN, confirmând că bebelușul era într-adevăr copilul lui biologic. Dar în loc să-și ceară scuze, cumnatul meu și-a arătat adevărata față. A refuzat să o recunoască.
Dar Mihai, soțul meu, nu era genul care să renunțe la o luptă, mai ales nu una atât de importantă.
Câteva zile mai târziu, a intrat furtunos în casa lui Andrei, cu maxilarul strâns. L-am urmat la câțiva pași în spate, stomacul meu în noduri.
„Andrei!” a strigat Mihai, vocea lui răsunând prin hol.
Andrei a apărut în vârful scărilor, expresia lui deja acră. „Ce mai vrei acum?”
Mihai a strigat „Ești tatăl, Andrei. Ea este fiica ta. Testul a dovedit asta. Ai terminat de făcut pe prostul?”
Andrei a coborât scările încet, fața lui de neînțeles, dar tensiunea din aer era atât de densă încât te sufoca. „Nu-mi pasă ce spune testul,” a spus rece, oprindu-se la câțiva pași de Mihai.
„Nu-ți pasă?” Mihai a explodat. „Ce fel de bărbat ești? Acela este copilul tău și doar o să pleci?”
Buzele lui Andrei s-au strâmbat cu dispreț. „Nu o pot aduce acasă,” a spus, fiecare cuvânt picurând venin. „Știi ce vor spune oamenii? Știi ce va face asta reputației mele? A Anei? Nu este vorba doar despre noi—este vorba despre întreaga noastră familie.”
Mihai s-a uitat la el, uluit. „Asta e tot?” a întrebat el, vocea mai tăcută, dar nu mai puțin tăioasă. „Îți respingi propriul copil pentru că îți este frică de bârfe?”
Andrei nu a răspuns. S-a întors pe călcâie și a plecat.
Acasă, inima mea părea că este în bucăți. Au trecut săptămâni, iar pătuțul bebelușului a rămas în camera noastră de oaspeți, neatins. Certificatul ei de naștere era încă gol, nesemnat. De fiecare dată când o vedeam, simțeam o durere atât de adâncă încât mă lăsa fără suflare.
Într-o noapte, în timp ce stăteam în pat, tăcerea dintre mine și Mihai era ca o greutate. M-am întors spre el, cu lacrimile strălucindu-mi în ochi.
„Ce-ar fi dacă am adopta-o noi?” am șoptit.
Mihai s-a întors spre mine, expresia lui înmuiindu-se. Pentru un moment, nu a spus nimic, apoi m-a tras în brațele lui. „Speram să spui asta,” a murmurat.
În acel moment, am simțit o licărire de speranță. Dacă Andrei nu o va iubi, o vom iubi noi.
Câteva luni mai târziu, actele au fost semnate și ea a fost oficial a noastră. În momentul în care adopția a fost finalizată, am simțit că mi s-a ridicat de pe piept o greutate pe care nici măcar nu realizasem că o purtam. Nu era viața pe care o planificasem, dar era viața pe care o îmbrățișasem—o poveste pe care nu ne-am văzut venind, dar pe care, cumva, am fost destinați să o scriem întotdeauna.
Când am adus-o acasă, Emma a alergat să ne întâmpine la ușă, fața ei strălucind ca în dimineața de Crăciun. „Este cu adevărat sora mea acum?” a întrebat ea, vocea plină de uimire.
„A fost întotdeauna sora ta,” a spus Mihai zâmbind, ridicând-o ușor pe bebelușă și punând-o în brațele Emmei pentru prima dată.
Emma s-a uitat la sora ei, mâinile ei mici ținând-o cu grijă surprinzătoare. „Bună, bebelușule,” a șoptit ea. „Eu sunt sora ta mai mare. O să te învăț totul.”
Mihai m-a înconjurat cu brațul, iar eu m-am lăsat pe el, ochii mei umezi. Familia noastră de trei persoane crescuse la patru și, cu fiecare zi care trecea, se simțea mai completă. Ea a fost menită să fie a noastră tot timpul.
Ah, și Andrei? A plătit taxa pentru surogat integral. Banii au sosit într-o sumă forfetară, împreună cu un mesaj scurt de la avocatul său. Fără scuze. Fără explicații. Doar o recunoaștere a contractului.
„Crezi că se simte vinovat?” a întrebat Mihai într-o seară în timp ce stăteam pe verandă, bebelușul dormind în brațele mele.
Am ridicat din umeri, mângâind mânuța ei mică. „Poate. Poate că este mai ușor pentru el să semneze un cec decât să se confrunte cu ceea ce a făcut.”
El și Ana au păstrat distanța după aceea. Fără apeluri, fără vizite. La început, a fost dureros să mă simt atât de deconectată de oamenii pe care odată îi consideram familie, dar pe măsură ce timpul a trecut, am realizat că nu am nevoie de aprobarea lor—sau de prezența lor.
Aveam tot ce ne trebuia chiar aici.