După ce m-am căsătorit cu iubitul meu din copilărie, am crezut că, în sfârșit, începe fericirea noastră până la adânci bătrâneți. Asta până când mi-a întins un caiet plin cu secretele mamei lui.
Nu mă așteptam să dau peste Michael în dimineața aceea. Mergeam să-mi iau cafeaua obișnuită, pe strada principală a orașului nostru natal, când l-am zărit. Înalt, familiar, cu o urmă de fire cărunte în păr, stătea în fața cafenelei unde obișnuiam să mergem după orele de școală.
„Michael?” am strigat, aproape nevenindu-mi să cred.
S-a întors, și pentru o secundă, doar m-a privit. Apoi, un zâmbet larg i-a luminat fața. „Chiar tu ești?” a spus, cu vocea aceea caldă, exact așa cum mi-o aminteam. „Nu credeam că o să te mai văd vreodată pe aici!”
„Și eu!” am râs. „Care sunt șansele?”
Am decis să luăm o cafea împreună, exact ca pe vremuri. Înăuntru, totul părea neschimbat. Blaturile din lemn vechi și mirosul de produse proaspăt coapte. Era aproape ca și cum timpul se întorsese înapoi.
Am stat de vorbă ore întregi în ziua aceea, povestind despre tot și nimic. Am râs de amintirile vechi, cum ar fi momentul în care ne-am rătăcit pe un traseu de drumeție sau cum obișnuiam să ne lăsăm bilețele în ora de istorie. Orele s-au scurs fără să ne dăm seama.
Cafeaua s-a transformat în prânz, prânzul în plimbări lungi, și, înainte să realizăm, ne sunam în fiecare zi. Era ceva atât de simplu, atât de firesc în a fi în preajma lui.
Câteva luni mai târziu, Michael mi-a cerut să mă căsătoresc cu el. A fost simplu, doar noi doi, stând pe malul lacului într-o seară.
„Nu vreau să mai pierd timpul,” a spus el, cu o voce fermă, dar plină de emoție. „Te iubesc. Te-am iubit mereu. Vrei să fii soția mea?”
N-am ezitat nici măcar o clipă. „Da,” i-am șoptit, cu lacrimi în ochi. Două luni mai târziu, ne-am căsătorit.
După nuntă, am mers la casa familiei lui, unde ne petrecuserăm multe după-amieze când eram copii. Casa nu se schimbase deloc. Chiar și tapetul de pe hol era același, iar bătrânul stejar din curte încă era acolo.
Mai târziu, în acea seară, după ce m-am aranjat, m-am întors să-l găsesc pe Michael stând pe marginea patului, arătând… diferit. Zâmbetul său obișnuit dispăruse. Ținea în mâini un caiet mic, uzat.
„Michael?” am întrebat, așezându-mă lângă el. „Totul e în regulă?”
Nu m-a privit imediat. Ochii lui erau fixați pe caiet, iar degetele îi urmăreau marginea. „E… ceva ce trebuie să-ți spun.”
Tonul vocii lui mi-a dat fiori. „Ce anume?”
A inspirat adânc, întâlnindu-mi în cele din urmă privirea. „Acest caiet este al mamei mele,” a spus încet. „Ea ținea notițe… despre familia noastră. Despre ceva ce credea că e important.”
„Bine…” am spus încet, fără să înțeleg pe deplin.
Mi-a întins caietul, iar eu l-am deschis. Pagini întregi erau acoperite cu un scris ordonat, rotunjit, care umplea fiecare foaie. „Familia mea are… o credință,” a început el. „De fapt, un blestem. Știu că sună ridicol, dar ei cred că este real.”
„Un blestem?” am întrebat, ridicând o sprânceană, încercând să-mi ascund scepticismul.
A dat din cap. „Mama spune că orice femeie care se mărită în familie… este condamnată la ghinion. Tragedie. Suferință. Asta s-a întâmplat timp de generații, sau cel puțin așa susține ea.”
Am fost pe punctul de a râde, dar m-am oprit când i-am văzut îngrijorarea din privire. „Michael, tu chiar crezi asta?”
Și-a trecut mâna prin păr, părând tulburat. „Nu știu. Mi-am spus mereu că e doar o superstiție de familie. Dar… am văzut lucruri, știi? Căsnicia tatălui meu cu mama mea nu a fost tocmai ușoară. Iar unchiul meu… ei bine, să zicem că și pentru el s-a terminat prost.”
I-am luat mâna, strângând-o ca să-l liniștesc. „Uite, asta nu înseamnă nimic. Multe căsnicii sunt dificile.”
Mi-a zâmbit slab, dar ochii lui păreau tot îngrijorați. „Poate ai dreptate,” a spus, deși nu părea convins.
La o săptămână după nuntă, mici ghinioane au început să se adune. Mai întâi, o pană de cauciuc chiar înainte să plecăm în luna de miere, care ne-a împiedicat să mai plecăm cu mașina.
„Doar ghinion,” i-am spus, forțând un râs.
Înapoi acasă, lucrurile au luat o turnură ciudată. Afacerea pe care o construisem cu greu timp de ani de zile a început să piardă clienți. O serie de recenzii negative au apărut online, unele de la persoane cu care nici măcar nu lucrasem. Am încercat totul pentru a repara situația, dar nimic nu părea să meargă. Era ca și cum cineva ar fi blestemat munca mea.
Apoi, cineva a spart în casă. Nimic important sau valoros nu a fost furat, dar impactul psihologic a fost devastator.
Michael a observat și el. „Crezi că… blestemul ăsta ar putea fi real?” m-a întrebat într-o seară, cu vocea scăzută.
„Bineînțeles că nu,” i-am răspuns rapid, deși începeam să mă îndoiesc de mine însămi. „Trebuie să existe o explicație pentru toate astea. Poate că e doar… nu știu… o perioadă proastă.”
Momentul decisiv a venit chiar înainte de Ziua Recunoștinței. Mama lui Michael a insistat să găzduim sărbătoarea acasă la noi. Am vorbit la telefon despre meniu, iar ea părea bine dispusă.
După apel, mi-am lăsat telefonul pe canapea și am luat o carte, pregătindu-mă să citesc. Dar, pe măsură ce întorceam pagina, am auzit voci. Telefonul era încă conectat.
„Chiar crezi că prostia asta cu blestemul mai funcționează?” a întrebat tatăl lui Michael, părând exasperat.
Fără să mă gândesc, am apăsat imediat butonul de înregistrare.
Ea a râs. „Funcționează de fiecare dată. Uită-te la ea! Afacerea ei e deja în declin, iar Michael e atât de îngrijorat, încât nu mai gândește limpede. Și voi pune capăt acestei situații când îi voi distruge curcanul.”
„Destul, Marianne,” i-a răspuns el. „Ai speriat deja destule femei bune din viața băieților noștri.”
„Dacă nu sunt potrivite pentru băieții mei, voi face ce trebuie,” a spus ea, pe un ton rece. „Eu știu ce e mai bine pentru ei.”
Mi s-a făcut stomacul ghem. Am încheiat apelul, simțindu-mă amorțită, repetând în minte cuvintele ei. Toate acele lucruri ciudate — pana de cauciuc, recenziile negative — erau opera ei. Nu exista niciun blestem. Totul era o minciună, o manipulare perversă pentru a-și controla fiii și soțiile acestora.
În acea noapte, stăteam față în față cu Michael, strângând telefonul cu mâinile tremurânde. „Michael,” am început, „este ceva ce trebuie să auzi.”
M-a privit, cu sprâncenele încruntate de îngrijorare. „Ce s-a întâmplat?”
Am apăsat pe play, iar vocea mamei lui a umplut încăperea.
Michael părea șocat, ochii lui trecând de la telefon la mine, încercând să proceseze ce auzea. „Asta… asta trebuie să fie o greșeală,” a bâiguit, nevenindu-i să creadă. „Ea nu ar… mama nu ar face așa ceva—”
I-am luat mâna. „Michael, am auzit totul. A încercat să ne despartă.”
În cele din urmă, m-a privit, cu fața schimonosită de hotărâre. „Trebuie să aud asta de la ea. Trebuie să aflu adevărul, de la amândoi.”
Am ajuns la casa părinților lui târziu în noapte. Tatăl lui Michael a deschis ușa, părând surprins să ne vadă. „Michael, este totul în regulă?”
Michael a trecut pe lângă el, cu fața palidă de furie. „Unde e mama?”
Chipul tatălui său s-a întunecat, iar acesta a făcut un pas înapoi. „Michael, te rog, calmează-te.”
„Sunt calm,” a spus el, cu vocea tensionată. „Dar am nevoie de răspunsuri, tată.”
Marianne părea surprinsă, ochii ei căutând privirea soțului, care însă a evitat-o. „Despre ce vorbești?”
Michael a ridicat telefonul meu. „Te-am auzit, mamă. Pe tine și pe tata, vorbind despre blestem. Vorbind despre cum ai… intervenit. Cum ai speriat femeile, făcându-le să creadă că sunt blestemate.”
Fața ei a trecut de la o confuzie prefăcută la o expresie rece și calculată. „Michael, nu știu ce crezi că ai auzit, dar—”
„Știi bine ce ai spus, Marianne,” l-a întrerupt tatăl lui, vorbind încet, făcând un pas înainte. „Nu are rost să negi.”
S-a întors furioasă spre el, cu ochii fulgerând. „Cum îndrăznești?”
„Cum îndrăznesc?” Tatăl lui a clătinat din cap, arătând obosit și copleșit. „Am tăcut atâția ani. Te-am privit cum alungai fiecare femeie pe care Michael sau frații lui au iubit-o vreodată. Te-am privit mințind, sabotând, jucându-te cu viețile oamenilor doar pentru că ai crezut că știi ce e mai bine. A fost de-ajuns.”
Fața lui Michael s-a crispat în timp ce îi privea pe rând, pe tatăl și mama lui. „Deci e adevărat?” a șoptit el. „Totul?”
Lacrimile au început să-i curgă pe obraji. „Am făcut asta pentru că te iubesc, Michael.”
El a făcut un pas înapoi, clătinând din cap. „Asta nu e iubire. Asta e control.”
O tăcere apăsătoare a căzut peste încăpere. Tatăl lui a vorbit următorul, cu vocea obosită. „Michael, am încercat să o fac să înțeleagă, crede-mă. Dar ea… ea crede că face ce trebuie.”
Michael s-a întors spre tatăl său, cu vocea plină de durere. „Și tu ai lăsat-o să facă asta? Atâția ani?”
Tatăl lui a privit în jos. „Mi-a fost teamă că-mi voi pierde familia. Am crezut că poate într-o zi se va opri. Că tu vei fi suficient de puternic ca să… să rupi acest lanț.”
Michael a rămas tăcut. Ținându-mă de mână, m-a condus spre ușă. Afară, a privit spre stele, cu umerii lăsați de greutatea momentului. A aruncat o privire spre mine, vocea lui fiind abia o șoaptă. „Îmi pare rău. Pentru tot.”
I-am strâns mâna. „Acum suntem liberi, Michael. Asta e tot ce contează.”
Dar, pe măsură ce mergeam spre mașină, simțeam greutatea trecutului, tristețea unei familii distruse de secrete și de încercările greșite ale unei mame de a iubi. Inima lui Michael avea nevoie de timp să se vindece, dar lăsam în urmă blestemul și pe mama lui.