În acea noapte rece de toamnă, nu-și mai simțea nici mâinile, nici picioarele. Un strat subțire de zăpadă îi acoperea încet umerii, iar vântul înghețat îi străpungea haina veche și uzată. Nu știa cât timp trecuse de când fiul său, cu care împărțise acea casă mai bine de patruzeci de ani, îi trântise ușa în față.
— Maria și cu mine nu avem suficient spațiu, iar să avem grijă de tine e o mare responsabilitate. Înțelegi, nu-i așa, tată? — a spus fiul, evitând să-și privească părintele în ochi.
— Înțeleg, — a răspuns bătrânul cu voce joasă, deși tot ce era în el urla de durere. Nu înțelegea. Nu putea crede că propriul său fiu, cel pe care l-a crescut și căruia i-a dăruit cei mai frumoși ani din viață, îi putea spune așa ceva.
Ziua în care și-a părăsit casa avea să rămână întipărită pentru totdeauna în memoria sa. O pungă veche cu câteva lucruri, capul său încărunțit, plecat de rușine, și lacrimile pe care abia le putea stăpâni. Nu știa unde să meargă. Vecinii evitau să-l privească, iar gândul de a ajunge la un azil îl îngrozea. Orașul i se părea atât de străin, atât de rece.
Așezat pe o bancă veche din parc, își amintea de soția lui. Cum construiseră acea casă împreună, cum își crescuseră fiul, cum visaseră la viitor. Ea spunea mereu:
— Când vom fi bătrâni, vom sta împreună lângă foc și ne vom aminti de tinerețea noastră.
Dar ea nu mai era. Murise cu doi ani în urmă, iar de atunci, fiul și nora îl priveau ca pe o povară.
Închizând ochii, simțea cum trupul i se amorțește încet. Respirația i-a devenit greoaie, gândurile i s-au amestecat. „Așa se simte moartea?” — i-a trecut prin minte. Și, deodată… o atingere blândă și caldă pe față l-a făcut să tresară. A deschis încet ochii și a încremenit.
În fața lui era un câine bătrân de pe stradă, pe care îl hrănise ani de zile lângă casa lui. Privirea lui blândă și loială îl urmărea cu îngrijorare. L-a lins pe mână, scâncind încetișor, de parcă îl implora să se ridice.
— Ai venit, fetițo? — a șoptit el cu un zâmbet slab.
Câinele a început să dea din coadă și să se frece de picioarele lui înghețate, ca și cum încerca să-l încălzească. Simțindu-i căldura, lacrimile au început să-i curgă pe obrazul bătrânului. Nimeni altcineva nu-și mai amintea de el. Nimeni, în afară de acel câine vagabond.
Cu greu, sprijinindu-se de bancă, bătrânul s-a ridicat. Câinele mergea lângă el, uitându-se din când în când spre el, ca și cum i-ar fi spus: „Urmează-mă”.
— Unde mergem, fetițo? — a întrebat el cu o amărăciune în glas.
Ea doar a dat veselă din coadă și l-a condus prin străzile pustii. După câteva minute, au ajuns la un vechi adăpost abandonat, care fusese cândva un depozit. Câinele a scâncit încet și a împins ușa cu botul.
Înăuntru era puțină paie, aerul mirosea a umezeală, dar era mai bine decât nimic. Bătrânul s-a așezat pe podea, s-a sprijinit de perete, a tras câinele lângă el și i-a mângâiat blana murdară, dar familiară.
— Mulțumesc, — a șoptit el, — măcar tu nu m-ai abandonat…
A închis ochii, simțind căldura animalului care se ghemuise lângă el. Trecutul se estompa încet din memoria sa, lăsând doar speranța slabă că poate Dumnezeu încă îl vede și nu l-a părăsit.
A doua zi dimineață, un trecător l-a găsit pe bătrân tremurând alături de câinele său credincios pe pridvorul adăpostului abandonat. Câinele îl încălzise cu trupul său toată noaptea. Trecătorul a chemat o ambulanță, iar bătrânul a fost dus la spital. Când și-a revenit, primul lucru pe care l-a întrebat a fost:
— Unde este câinele meu?
Asistenta a zâmbit:
— Te așteaptă la intrare. Nu s-a mișcat de acolo.
În acea zi, bătrânul a înțeles că adevărata loialitate nu depinde de legăturile de sânge. Uneori, chiar și cei mai apropiați oameni te pot trăda, în timp ce cei pe care îi considerai străini se dovedesc a fi cei mai fideli prieteni.
Nu s-a mai întors niciodată la casa lui. Fiul și nora sa au vândut-o la scurt timp după acel incident. Bătrânul s-a mutat într-un adăpost unde a fost îngrijit. Dar cel mai important lucru era că acel câine loial, același care venise la el în noaptea rece în care era gata să-și părăsească această lume, a rămas mereu alături de el.