Lumea lui Margaret se destrăma, amintirile ei se ștergeau ca cerneala pe o hârtie veche. Dar un lucru rămânea clar—un nume scris cu o caligrafie tremurândă: „Găsește-o pe Bonny.”
Nu știa cine era Bonny, dar știa că trebuia s-o găsească. În timp ce fiica ei o privea cu îngrijorare tăcută, Margaret se agăța de singurul adevăr care îi mai rămăsese.
Margaret își îngustă privirea asupra biletului din mâna ei tremurândă. Cerneala era ușor întinsă, scrisul ei neregulat, de parcă degetele i-ar fi fost prea slabe să țină stiloul în siguranță.
„Găsește-o pe Bonny.”
Citi din nou cuvintele, simțind cum i se oprește respirația. Bonny.
Numele îi trezea ceva adânc în suflet—căldură, râsete, siguranță. O prezență constantă. Cineva important. Cineva pe care trebuia să-l găsească.
Dar cine era?
Margaret își apăsă degetele pe tâmple, închizând strâns ochii. Gândește.
Imagini încețoșate îi fulgerară prin minte—o după-amiază însorită, sunetul râsetelor, o figură familiară alături de ea. Dar totul era neclar, alunecându-i printre degete ca o ceață deasă.
Își aruncă privirea prin bucătărie, sperând să găsească un indiciu. Fierbătorul se răcise.
O ceașcă de ceai stătea neatinsă lângă un biscuit pe jumătate mâncat, marginile sale uscate și sfărâmicioase. În aer plutea un miros vag de praf și ceva ars.
Lăsase oare aragazul aprins?
Un fior de panică o străbătu, iar Margaret se întoarse brusc spre blat. Niciun fum. Nicio flacără. Doar aragazul gol.
Mâinile îi tremurau în timp ce strângea biletul și mai tare. Uita lucruri din nou.
Apoi—pași.
Pași moi, precauți. Ca ai cuiva care se apropia de ceva fragil.
— Mamă?
Margaret se întoarse și o văzu pe Rachel stând în prag, cu o cută de îngrijorare pe frunte.
Rachel. Fiica ei. Da, asta știa sigur.
Privirea lui Rachel alunecă asupra ei, apoi asupra biletului din mână.
— Ești bine?
Margaret se îndreptă de spate, lipindu-și biletul de piept.
— Unde e Bonny?
Rachel clipi.
— Bonny?
Margaret îi întinse biletul, ca o dovadă.
— A dispărut.
Rachel se apropie, luând hârtia cu delicatețe. Margaret îi studia atent expresia. Își amintea numele?
Buzele lui Rachel se întredeschiseră, o ezitare fulgerându-i în privire.
— Cine e Bonny, mamă?
Gâtul lui Margaret se strânse. Trebuia să știe răspunsul. Era acolo, undeva.
Dar când deschise gura… nimic.
Tăcerea se prelungi între ele.
Rachel oftă și vorbi blând:
— Ești sigură că nu e cineva din trecut?
Margaret clătină din cap, agățându-se de acea convingere ca de un colac de salvare.
— O văd peste tot. Îi aud numele în minte. A fost importantă pentru mine.
Rachel dădu din cap, dar Margaret putea vedea îndoiala din ochii ei.
Aceeași privire pe care i-o dăduseră doctorii. Aceeași expresie precaută a oamenilor care credeau că începe să dispară.
Pieptul i se strânse.
Nu își imagina. Bonny era reală.
— Trebuie s-o găsesc, insistă Margaret.
Rachel îi oferi un zâmbet mic, răbdător.
— Atunci o vom găsi.
Margaret expiră adânc. Dar dacă nu reușeau?
Ore întregi, Rachel și Margaret au răsfoit albume foto, scrisori vechi și caiete prăfuite. Masa din bucătărie era acoperită de hârtii, unele îngălbenite de timp, altele încă proaspete, dar fără niciun sens.
Margaret stătea nemișcată, degetele ei băteau încet în lemn, ochii săi alergând peste fotografii.
Unele le recunoștea instantaneu—Rachel copil, vacanțe de familie, sărbători petrecute împreună.
Dar altele… păreau că aparțin unei alte vieți.
O femeie care purta chipul ei, dar în locuri pe care Margaret nu și le amintea, stând lângă oameni ale căror nume îi scăpau.
Rachel oftă și închise albumul, frecându-și tâmpla.
— Mamă, am verificat toate contactele tale vechi, scrisorile, tot. Nu există nicio Bonny.
Margaret încruntă sprâncenele.
— Asta nu are sens.
Rachel îi strânse ușor mâna, căldura gestului contrastând cu frigul din pieptul lui Margaret.
— Ești sigură că e reală?
Margaret se înțepeni. Gâtul i se strânse, un protest adânc, instinctiv, explodând în interiorul ei.
— Este reală.
Vocea îi ieși mai tăioasă decât intenționase.
Rachel nu se feri. Doar dădu din cap, cu răbdarea aceea precaută.
— Bine. Atunci spune-mi, ce îți amintești despre ea?
Margaret deschise gura—dar nu ieși nimic.
Își încleștă fălcile. Știa că Bonny fusese importantă. Știa că o iubise. Dar detaliile, momentele, conexiunea—se evaporau.
Își închise ochii strâns, rugându-se ca ceva—orice—să prindă contur.
Un râs. O atingere. O voce.
Nimic.
Înghiți în sec.
— Eu… nu știu.
Chipul lui Rachel se înmuiă.
— E în regulă, mamă. Poate, dacă mai căutăm—
Dar Margaret nu o mai asculta. Privirea i se fixase pe fereastră.
Grădina.
Soarele coborâse, alungind umbrele peste curte, întinzându-se spre vechiul stejar.
Margaret îl privi, respirația încetinindu-i.
Locul acela… era important.
O amintire palpită la marginea conștiinței ei. O șoaptă a ceva îngropat.
Un fior cunoscut îi strânse pieptul.
Împinse brusc scaunul în spate.
— Trebuie să verific afară.
Rachel clipi.
— Ce?
Margaret deja se îndrepta spre ușă.
Rachel oftă și se ridică repede.
— Bine. Hai să mergem.
Aerul de afară era rece și curat, îmbibat cu mirosul de iarbă umedă și frunze căzute. Cerul ardea în nuanțe de portocaliu și roz, iar lumina scădea rapid.
Margaret înainta hotărât, pașii ei șovăielnici dar fermi.
Rachel o urmă de aproape.
— Mamă, unde mergem?
Margaret nu răspunse.
Se opri în mijlocul curții, privirea fixată în pământul de sub vechiul stejar.
Pulsul i se acceleră.
Fusese aici înainte.
Știa asta.
Rachel o privea, neliniștită.
— Mamă?
Margaret își deschise încet buzele.
Amintirea era acolo. La doar un pas distanță.
Margaret se trezi cu un bilet pe noptieră.
Clipea des, frecându-și somnul din ochi.
Degetele îi tremurau când luă bucata de hârtie mototolită.
„Verifică grădina.”
Încruntă sprâncenele. Scrisul ei. Dar nu-și amintea să-l fi scris.
O senzație neliniștitoare i se așeză în piept. Ceva se pierdea din nou.
Ceva important.
Se ridică brusc, strângând hârtia ca pe un colac de salvare. Cuvintele păreau urgente, ca o șoaptă venită de la o versiune a ei care încă știa, încă își amintea.
Nu putea ignora asta.
Își aruncă un palton pe umeri și porni spre ușa din spate. Podeaua de lemn era rece sub picioarele ei goale. Casa era tăcută, doar scârțâitul ocazional al lemnului vechi umplând liniștea.
Afară, aerul era umed și rece. Miros de frunze căzute și pământ reavăn.
Cerul se adâncise în nuanțe blânde de portocaliu și roz, o seară de toamnă care ar fi trebuit să fie liniștită.
Dar inima lui Margaret bătea cu putere.
Păși în curte, respirația i se scurta. Privirea i se înțepeni asupra pământului de sub vechiul stejar.
O amintire pâlpâi, abia atinsă de conștiința ei.
Ceva era îngropat.
Ceva aștepta.
— Mamă?
Margaret se întoarse ușor. Rachel stătea pe verandă, cu brațele încrucișate împotriva frigului. Îngrijorarea i se citea în privire.
— Ce faci aici? — întrebă Rachel, coborând pe iarbă.
Margaret ridică o mână tremurândă, arătând spre pământ.
— Bonny e aici.
Fața lui Rachel se încremeni.
— Ce?
Vocea ei era precaută, atentă.
Margaret nu mai așteptă răspunsul.
Se îndreptă spre gard, apucând sapa veche și ruginită sprijinită de el.
Mânerul era aspru în palma ei, uzat de ani de vreme rea. Fără ezitare, îl înfipse în pământ.
Rachel făcu un pas înainte.
— Mamă, așteaptă—
Dar Margaret continua să sape.
Pământul era rece și greu. Zbura în aer, căzând în grămezi dezordonate la picioarele ei. Mâinile îi tremurau, dar nu se oprea.
Un nod i se strânse în piept—aceeași presiune pe care o simțise când scrisese biletul, aceeași chemare care o adusese aici.
Rachel se lăsă în genunchi lângă ea.
— Mamă, încetinește.
Margaret nu asculta. Săpa mai adânc, respirația fiindu-i sacadată.
Apoi—
Degetele lui Rachel atinseră ceva solid.
Amândouă înghețară.
Rachel dădu mai mult pământ la o parte. Suprafața de lemn devenea tot mai clară—mică, uzată de timp.
Margaret rămase nemișcată, respirând sacadat.
Rachel ezită.
— Mamă…
Margaret întinse mâna, atingând lemnul vechi cu vârful degetelor. Textura era aspră sub pielea ei.
Rachel ridică încet capacul.
Înăuntru, învelit într-o cârpă zdrențuită, era un guler mic.
Margaret își trase aer în piept, ochii ei largi și goi de uimire.
Pe medalionul ruginit era gravat numele Bonny.
Margaret îl privi. Corpul îi încremeni complet.
Și atunci—
Totul reveni.
Bonny.
Câinele ei.
Cel mai bun prieten al ei.
Blana moale, loviturile fericite ale cozii, felul în care Bonny se ghemuia lângă ea noaptea, respirând liniștit la pieptul ei.
Sentimentul de siguranță, de a nu fi niciodată singură.
Margaret trase aer brusc în plămâni.
Îl iubise pe Bonny mai mult decât orice.
Și îl uitase.
Greutatea acelei realizări o zdrobi.
Respirația lui Margaret era sacadată. Lacrimile îi încețoșau vederea, făcând gulerul din mâinile ei să strălucească în lumina slabă.
Rachel se așeză lângă ea, vocea ei blândă, nesigură.
— Mamă…
Margaret scoase un râs sfâșiat, dând din cap.
— Am crezut… am crezut că era o persoană.
Ochii lui Rachel se umplură de înțelegere. Nu o corectă. Nu îi spuse că greșește.
În schimb, îi înfășură un braț în jurul umerilor, sprijinindu-o.
— E în regulă, șopti Rachel.
Margaret își șterse fața cu dosul palmei.
— Mă simt atât de proastă.
Rachel îi strânse mâna.
— Nu ești proastă. Mintea ta… doar se mai rătăcește uneori.
Margaret strânse micul guler la piept, închizând ochii.
O căutase pe Bonny.
Și acum o găsise.
Margaret stătea pe verandă, cu mica cutie de lemn odihnindu-se în poală. Aerul era liniștit, îmbibat cu mirosul de pământ umed și frunze căzute.
Cerul începea să se stingă într-un amurg blând, întinzând dungi aurii peste curte.
Rachel ieși afară, echilibrând cu grijă două căni de ceai. Așeză una lângă mama ei, apoi se lăsă jos pe treptele de lemn.
Tăcerea dintre ele era confortabilă, umplută doar de aburul ceaiului ce se ridica în aerul rece al serii.
Margaret privi cutia, trecându-și degetele peste marginile ei aspre. Cât timp fusese îngropată? De cât timp căuta, fără să știe măcar?
Expiră lung, vocea ei abia o șoaptă.
— Urăsc asta.
Rachel își întoarse privirea spre ea.
— Ce anume?
Margaret înghiți în sec, strângând mai tare cutia.
— Să uit lucruri. Să simt că urmăresc umbre.
Rachel nu răspunse imediat. În schimb, îi luă mâna și o strânse ușor.
— Știu, mamă. Vocea ei era blândă, dar hotărâtă. Dar ai reușit să-ți amintești în cele din urmă. Asta contează.
Margaret expiră încet, privind cum se unduiește ceaiul în cana ei. Oare chiar conta?
Rachel îi zâmbi cald, încurajator.
— Și nu ești singură în asta. Mă ai pe mine.
Margaret își privi fiica și simți cum o căldură îi umple pieptul.
Încuviință din cap.
Rachel se sprijini de umărul ei, vocea plină de curiozitate.
— Spune-mi despre Bonny. Cum era?
Margaret zâmbi, închizând ochii. Și, pentru prima dată după ani întregi, își permise să-și amintească.
Loviturile fericite ale cozii. Blana moale, lipită de ea. Loialitatea de neclintit.
Și astfel, îi povesti totul lui Rachel.
Pentru că amintirile se estompează, dar iubirea nu dispare niciodată.