Bunica mea, în vârstă de 70 de ani, a primit un cadou neașteptat de Valentine’s Day. Venea de la singurul bărbat pe care l-a iubit cu adevărat – o iubire pierdută în urmă cu cincizeci de ani. Însă, când a refuzat să îl vadă, temându-se de amintirile trecutului, am știut că trebuie să intervin. Era momentul să îi reunesc sau destinul îi separase pentru totdeauna?
Un mesaj din trecut
Pentru îndrăgostiți, Valentine’s Day pare o sărbătoare magică. Dar pentru cei singuri, e doar o zi ce amintește de lipsa iubirii. Ca să evit atmosfera apăsătoare, m-am hotărât să o vizitez pe bunica mea, care locuia într-un orășel liniștit, departe de agitație.
Cu trei zile înainte de Valentine’s Day, îmi sorbeam ceaiul când i-am auzit vocea din cealaltă cameră.
— Elena!
Am intrat și am găsit-o la fereastră, ținând un plic.
— Nu îmi găsesc ochelarii. Cine îmi scrie?
Am luat plicul și am analizat scrisul ordonat.
— Este de la cineva pe nume Victor.
Bunica a încremenit.
— Victor? Nu… nu poate fi…
A smuls plicul și l-a deschis cu mâinile tremurânde. O felicitare de Valentine’s Day a căzut pe masă.
— Citește-o, te rog.
Am deschis-o și am citit:
„Încă te iubesc.”
Am înghițit în sec și am continuat cu scrisoarea.
„Dragă Ana, acum cincizeci de ani, am avut o singură noapte împreună, dar a fost suficient ca să mă schimb pentru totdeauna. Nu te-am uitat, dar nu știam unde să te caut. În acea zi, te-am așteptat la gară, dar nu ai mai venit. Am sperat ani la rând că ai un motiv.
Acum te-am găsit, datorită nepoatei tale. Dacă acea noapte a însemnat ceva și pentru tine, întâlnește-mă în locul unde ne-am despărțit. Al tău, Victor.”
Am privit-o pe bunica. Avea lacrimi în ochi.
— Cine este Victor?
— Singura mea iubire adevărată…
— Dar bunicul?
A zâmbit trist.
— L-am iubit și pe el, dar Victor… el era sufletul meu pereche.
Amintiri și regrete
Mi-a povestit despre noaptea magică petrecută la Paris, despre cum s-au plimbat și și-au promis că se vor revedea peste un an, în același loc.
— Și de ce nu ai fost acolo?
A oftat.
— Mama mea a murit chiar în acea zi. Nu aveam cum să plec. Și, pe atunci, nu existau telefoane mobile. Nu știam cum să-l contactez.
— Și n-ai încercat să-l cauți după aceea?
A clătinat din cap.
— Viața m-a dus în altă direcție…
Am privit scrisoarea.
— Ar trebui să mergi să-l vezi.
— Nu. A trecut prea mult timp.
— Dar el te așteaptă!
A strâns scrisoarea în mână.
— Nu. Subiect încheiat.
Știam că nu o voi convinge. Așa că am făcut altceva.
O întâlnire aranjată
De Valentine’s Day, am invitat-o pe bunica „să ieșim la o plimbare”. Am condus în tăcere, până când a întrebat suspicioasă:
— Elena, unde mergem?
— La gară.
Ochii i s-au mărit.
— București?
Am dat din cap.
— Întoarce imediat mașina!
— Nu.
Și-a încrucișat brațele, tăcută. Dar, când am ajuns, a coborât.
Am privit în jur, căutând un bărbat de 70 de ani. Nu l-am văzut.
— Vezi? N-a venit. Hai să plecăm.
Atunci, un tânăr s-a apropiat.
— Sunteți Ana?
Bunica a clipit.
— Da… Cine ești?
— Mă numesc Alex. Sunt nepotul lui Victor.
Am rămas amândouă fără cuvinte.
— Victor știe că suntem aici? am întrebat.
Alex a ezitat.
— Nu. Dar mi-a povestit despre tine, Ana. Te-a iubit toată viața. Nu am putut să ignor asta. Așa că am decis să fac ceva.
Bunica s-a întors să plece, dar am prins-o de mână.
— Toată viața ai regretat că nu ai mers atunci la gară. De ce să regreți din nou azi?
A stat câteva secunde pe gânduri, apoi a oftat.
— Bine… Să mergem.
Alex ne-a condus la apartamentul lui Victor.
A bătut la ușă.
— Bunicule, sunt eu.
După câteva secunde, s-a auzit o voce tremurată:
— Vin imediat.
Bunica a rămas nemișcată.
Când ușa s-a deschis, un bărbat cu părul alb și ochi calzi a apărut.
Privirile li s-au întâlnit.
— Ana…
— Victor…
Ochii li s-au umplut de lacrimi.
El a făcut un pas și a îmbrățișat-o. Bunica a început să plângă, strângându-l la piept.
Alex mi-a zâmbit.
— Am făcut o treabă bună, nu?
Am zâmbit.
— Da.
A râs ușor.
— Poate sărbătorim la o cină?
I-am aruncat o privire jucăușă.
— Poate.