Exact atunci s-a oprit.
Calul a foșnit ușor din urechi, simțindu-i încordarea, dar Radu nici nu l-a simțit.
Gabriela era acolo, aplecată peste un braț mare de lemne, cu rochia ei simplă, prinsă sub burtă.
Se vedea clar că sarcina era mare, aproape de sfârșit.
Și ceva din privirea ei – încăpățânată, dar obosită – l-a lovit în inimă ca o cărămidă.
Radu a coborât încet de pe cal.
Valentina, elegantă și impecabilă chiar și în șa, a încremenit.
— Cine e femeia aia? a întrebat ea iritat.
Dar Radu nici nu i-a răspuns.
Se apropia încet, cu pași mici, parcă temându-se că, dacă face o mișcare greșită, totul s-ar putea spulbera.
— Gabriela… a spus el, cu vocea gâtuită.
Ea s-a ridicat, respirând greu, și l-a privit.
Nu cu ură. Nu cu dragoste.
Cu o oboseală veche, care parcă se așezase pe umerii ei de luni de zile.
— Bună ziua, Radu, a spus ea calm, ca și cum ar fi vorbit cu un străin.
Ochii lui au coborât spre burtă.
A înghițit greu.
— Al meu?
Gabriela nu a răspuns imediat.
A privit spre Valentina, apoi iar la Radu.
— Da, al tău. Dar nu ai avut nevoie să știi, nu-i așa?
Cuvintele au căzut între ei ca un topor în butuc.
Valentina a pășit înainte, indignată:
— Cum îți permiți să apari cu povești din astea? Radu n-are nicio obligație față de tine!
Gabriela s-a uitat lung la ea, apoi și-a șters fruntea cu marginea mânecii.
— Nu vreau nimic de la el, a spus ea simplu.
Dar ochii lui Radu s-au umplut de o neliniște pe care nu o simțise niciodată.
Nu mai era vorba de afaceri, de extinderi, de bani.
Era vorba de un copil.
Al lui.
— De ce nu mi-ai spus?
Gabriela a oftat.
Un oftat adânc, amar, pe care doar femeile părăsite îl pot da.
— Am venit. Dar n-ai vrut să mă vezi. Sau… cineva n-a vrut să mă lase să intru.
Valentina a roșit brusc, dar nu a scos un cuvânt.
— Gabriela, trebuia să insiști! a zis Radu, aproape disperat.
— Radu… eu nu alerg după nimeni. Nici după tine, nici după altul. Ai vrut alt drum, l-ai ales. Nu te-am oprit.
A pus din nou mâna pe lemne, dar Radu a oprit-o.
— Nu ridica, te rog. Lasă-mă pe mine.
Pentru prima dată după luni, privirea Gabrielei i s-a înmuiat puțin.
Nu era iertare.
Era doar… oboseală.
Radu a luat lemnele și le-a dus până în pridvorul casei.
Gabriela mergea încet în urma lui, sprijinindu-și o mână pe burtă.
— Cum te descurci? a întrebat el, cu o grijă sinceră.
— Așa cum pot. Moș Victor mă ajută. Tanti Carmen mă urmărește cu sarcina. Copilul e bine.
— Vreau să fiu și eu parte din… a încercat el să spună.
Gabriela s-a oprit.
În ochii ei se vedea o luptă: între durere, mândrie și un dram de speranță pe care încerca să îl alunge.
— Radu, nu știu ce vrei să spui, dar eu nu mai intru în jocurile nimănui. Copilul o să aibă un tată, da, dar nu-mi stric liniștea pentru alt scandal.
Valentina, rămasă lângă cal, trăgea aer pe nas, furioasă.
— Radu, vii? a întrebat ea tăios.
Dar el a privit-o cu o expresie pe care Valentina nu i-o mai văzuse niciodată: hotărâre.
O hotărâre care îi strica planurile.
— Du-te acasă, Valentina.
— Cum adică să plec?! Radu, noi avem nuntă peste două luni!
— Vorbim acasă. Acum… trebuie să fiu aici.
Valentina s-a urcat în șa, trântind cuvinte printre dinți, dar Radu nici nu a privit-o plecând.
S-a întors spre Gabriela.
— Nu vreau să te oblig la nimic. Dar vreau să fiu prezent. Măcar atât.
Gabriela și-a lăsat privirea în jos.
Și, pentru prima dată după multe luni, și-a permis să obosească.
Să lase scutul jos.
— Bine… dar nu promite ce nu poți ține. Copilul ăsta nu are nevoie de vorbe goale.
Radu a dat din cap.
— N-o să fie vorbe. Promit.
Și în ziua aceea, în curtea casei în care cândva fuseseră fericiți, două vieți s-au rearanjat încet, ca piesele unui puzzle.
Nu perfect, nu fără durere, dar într-un fel care aducea liniște.
Pentru că uneori, în viața oamenilor simpli, finalurile nu sunt spectaculoase.
Sunt sincere.
Și sunt exact ce trebuie ca să înceapă ceva bun.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.