Ioana l-a privit câteva secunde, cu o maturitate care nu avea nimic din vârsta ei.
— Eu nu am avut tată, a spus încet.
Cuvintele au căzut greu, mai greu decât orice reproș.
Andrei a simțit cum i se strânge pieptul.
— Știu… a murmurat. Și nu merit să mă ierți.
Fata nu a răspuns imediat. Și-a mutat privirea spre crucea mamei ei, apoi înapoi la el.
— Mama nu te-a urât niciodată, a spus ea. Dar nici nu te-a așteptat.
Adevărul l-a lovit direct.
Nu fusese trădat.
Nu fusese abandonat.
Fusese doar… prea slab să caute adevărul.
— Am fost un prost, a spus el, fără să se mai ascundă.
Ioana a ridicat ușor din umeri.
— Ai fost. Dar asta nu mai schimbă nimic.
Vântul a trecut printre cruci, foșnind frunzele uscate. Tăcerea dintre ei nu mai era apăsătoare, ci sinceră.
— De ce nu mi-ai spus niciodată? a întrebat el, aproape în șoaptă.
Fata a zâmbit trist.
— Cui? Ție? Nu știam unde ești. Și nici nu eram sigură că vrei să știi.
Andrei a închis ochii o clipă.
Adevărul era simplu și dureros.
Nu fusese acolo.
Nici când s-a născut.
Nici când a crescut.
Nici când mama ei a murit.
— Am pierdut tot, a spus el.
— Nu chiar, a răspuns Ioana.
El a ridicat privirea, surprins.
— Ai pierdut trecutul. Dar prezentul e încă aici.
Pentru prima dată, Andrei nu a mai simțit că se prăbușește.
— Și… mă lași să fac parte din el?
Ioana a ezitat.
Nu din răutate.
Ci din grijă.
— Nu știu, a spus sincer. Nu pot să-ți spun „tată” doar pentru că ai apărut acum.
— Nu vreau asta, a spus el repede. Vreau doar… o șansă.
Fata l-a studiat atent. Ca și cum încerca să decidă dacă omul din fața ei merită să rămână.
— O șansă înseamnă timp, a spus ea. Nu vorbe.
Andrei a dat din cap.
— Am tot timpul.
— Nu, a corectat ea. Ai doar cât aleg eu să-ți dau.
L-a durut, dar a înțeles.
Și pentru prima dată în viață… a acceptat.
— E corect, a spus el.
Ioana s-a întors spre mormânt încă o dată.
A aranjat florile, a șters cu palma fotografia Irinei și a șoptit:
— Am grijă de tot.
Apoi s-a întors spre el.
— Eu locuiesc aici, în sat. Lucrez la magazinul din centru. Nu e mult… dar e al meu.
— Și eu rămân, a spus Andrei.
— Nu pentru mine, a adăugat ea repede.
— Pentru mine, a răspuns el.
Fata a dat ușor din cap.
— Atunci începe de azi.
— Cu ce?
— Cu fapte.
Au ieșit împreună din cimitir.
Soarele cobora peste sat, colorând totul în nuanțe calde.
Casele vechi nu mai păreau triste.
Drumurile nu mai păreau goale.
Pentru Andrei, locul acela nu mai era trecutul pe care îl fugise.
Era… începutul.
Nu putea schimba ce a pierdut.
Dar putea construi ce urma.
Și pentru prima dată după mulți ani…
nu mai fugea de viața lui.
Mergea spre ea.