Se spune adesea că timpul vindecă toate rănile, dar oricine a simțit cu adevărat pierderea știe că aceasta nu este decât o iluzie. Durerea nu dispare odată cu trecerea anilor, ci se transformă, se așază în colțurile ascunse ale sufletului și așteaptă momentele de slăbiciune pentru a reveni cu aceeași intensitate.
Au trecut treisprezece ani de când l-am pierdut pe tata, iar dorul de el nu s-a diminuat nici măcar o zi. Fiecare dimineață începe cu absența lui, fiecare decizie importantă îmi amintește că nu mai este lângă mine să-mi ofere un sfat, iar fiecare amintire cu el îmi provoacă aceeași durere sfâșietoare ca în prima zi. Însă nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce aveam să descopăr în casa lui, într-un pod plin de praf și amintiri, unde o simplă descoperire avea să-mi sfâșie inima încă o dată.
Întoarcerea în casa tatălui meu
După moartea tatălui meu, nu am mai avut puterea de a păși în casa în care am crescut. Deși a rămas neatinsă, ca și cum ar fi așteptat întoarcerea mea, nu am putut să suport golul pe care absența lui l-a lăsat între acei pereți. Fiecare cameră era plină de urmele lui: râsul său, mirosul cafelei pe care o pregătea dimineața, vocile noastre amestecate în discuții nesfârșite. Nu era doar o casă. Era locul unde, după ce mama m-a părăsit la naștere, tata devenise tot universul meu—protectorul meu, sprijinul meu, familia mea întreagă.
De aceea, când după treisprezece ani am simțit că este momentul să mă întorc, m-am pomenit stând în fața ușii cu cheia în mână, incapabilă să o introduc în broască. Simțeam că, odată ce voi păși din nou în acea casă, voi fi forțată să-mi confrunt toate sentimentele pe care le îngropasem atâția ani.
— Poți face asta, Andreea, mi-am spus în șoaptă. E doar o casă.
Dar știam că nu era așa. Acel loc era tot ce mi-a rămas din el.
Mi-am sprijinit fruntea de ușă, respirând adânc. Într-un moment de liniște, am simțit adierea vântului foșnind printre frunzele stejarului bătrân pe care tata îl plantase când m-am născut. Îmi aminteam cuvintele lui: „Copacul ăsta va crește odată cu tine. Rădăcini puternice și crengi care se întind spre cer.”
În cele din urmă, mi-am adunat curajul și am deschis ușa. Când am pășit înăuntru, mi s-a părut că aud vocea lui:
— Bine ai venit acasă, puiule!
Știam că era doar în mintea mea. Dar, pentru o clipă, m-am simțit din nou copil, întorcându-mă de la școală, găsindu-l în bucătărie, zâmbind cald și gata să mă întrebe cum mi-a fost ziua.
— Tată? am strigat, fără să mă pot abține.
Nu a venit niciun răspuns. M-am lăsat să alunec pe podea, strângându-mi brațele în jurul meu, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji. Mi-am spus că trebuie să fiu puternică. Eram acolo doar pentru niște documente vechi. Le luam și plecam. Nici măcar nu trebuia să rămân prea mult. Dar casa avea alte planuri pentru mine.
Fantoma unei amintiri și o ultimă cursă
Podul casei era întunecat și mirosul de praf vechi plutea în aer. Am început să scotocesc prin cutiile depozitate acolo, căutând hârtiile de care aveam nevoie. Dar cu fiecare lucru pe care îl atingeam, un alt val de amintiri mă lovea din plin: o jachetă veche de flanel care păstra încă vag parfumul lui, o cutie cu bomboanele sale preferate, o fotografie cu noi doi la absolvirea liceului meu.
Am strâns jacheta la piept, inspirând adânc.
— Mi-ai promis că vei fi acolo, i-am șoptit.
Știam că nu avea cum să mă audă, dar în mintea mea, aproape că i-am simțit răspunsul: „Aș fi mutat cerul și pământul să fiu acolo, puiule.” Atunci am văzut-o.
Ascunsă în spatele unor cărți prăfuite, era o geantă veche de piele. Respirația mi s-a tăiat. O recunoșteam. Cu mâinile tremurânde, am desfăcut fermoarul și am găsit înăuntru un bilet împăturit. O scrisoare de la tata.
„O să jucăm împreună după ce iei examenele de admitere, puiule! Sunt atât de mândru de tine!”
Un suspin mi-a scăpat printre lacrimi. Am știut ce se afla în geantă chiar înainte să verific. Consola noastră veche de jocuri.
În fiecare weekend, ne petreceam ore întregi jucând împreună. Aveam un joc preferat, un simulator de curse. Tata era un campion, iar eu eram mereu în urma lui. De fiecare dată când pierdeam, îmi ciufulea părul și spunea: „Într-o zi mă vei bate, puiule. Dar nu azi.”
Am dus consola în sufragerie, am conectat-o la televizor și am pornit-o. Acolo era. Mașina fantomă a tatălui meu, linia lui de timp salvată în joc, traiectoria lui perfectă, așteptând să fie depășită. Am apucat controlerul, cu ochii în lacrimi.
— Bine, tată. Hai să jucăm.
Ore întregi am încercat să-l înving, dar de fiecare dată, a fost cu un pas înaintea mea. Exact ca în trecut. Când, într-un final, am avut ocazia să-l depășesc, am ezitat.
— Dacă te las să câștigi… vei rămâne?
Mașina lui a continuat să ruleze, indiferentă la rugămințile mele. Am luat mâinile de pe butoane și l-am lăsat să câștige.
— Te iubesc, tată, am șoptit.
Apoi, cu un zâmbet tremurând, am adăugat:
— Jocul rămâne deschis.
Pentru că unele jocuri… nu trebuie să se termine niciodată.