În timp ce îi citea bunicului său orb, Sophie, o fetiță de 12 ani, găsește o scrisoare veche ascunsă în paginile unei cărți uitate, pe care el nu a îndrăznit niciodată să o citească. Pe măsură ce citește adevărul cutremurător din interior, descoperă o poveste de iubire pierdută în timp — și un secret care ar putea schimba totul.
Sophie stătea cu picioarele încrucișate la capătul patului bunicului său, razele soarelui de după-amiază pătrunzând prin jaluzelele doar pe jumătate trase.
Mirosul familiar al cărților vechi și al ceaiului de mentă umplea aerul în timp ce degetele ei alunecau pe coperta embosată a cărții „Contele de Monte Cristo”.
„Ești pregătit, bunicule?” întrebă ea, aruncând o privire spre bătrânul care stătea sprijinit de perne.
Ochii încețoșați ai bunicului Walter se strâmbau la colțuri pe măsură ce zâmbea. „Întotdeauna pregătit pentru o aventură, micuța mea iubitoare de cărți. Când eram mic, îți citeam ție, acum tu îmi citești mie.”
„Și îmi place să o fac, bunicule,” răspunse Sophie.
La 12 ani, Sophie era acum păstrătoarea tradiției lor speciale. În timp ce părinții ei munceau mult, ea petrecea după-amiezile cu bunicul Walter, așa cum făcuse de când era suficient de mică pentru a se potrivi în poala lui.
Atunci, vocea lui aducea poveștile la viață. Acum, de când întunericul se instalase peste vederea lui acum patru ani, rolurile lor se inversaseră.
Sophie deschise cartea și scană pagina pentru a găsi locul exact unde rămăseseră cu lectura a doua zi.
„Știi, bunicule,” spuse Sophie gânditoare, „Dantès a petrecut ani de zile planificându-și răzbunarea… dar la final, a lăsat pe unii dintre ei să plece. Unii nici măcar nu și-au cerut scuze. Nu e asta nedrept?”
Bunicul Walter se gândi la asta. „Ah, asta e întrebarea, nu-i așa? Credea că răzbunarea îl va aduce la pace, dar la final, iertarea l-a eliberat.”
„Cât despre corectitudinea… uneori, a lăsa să plece nu înseamnă că totul e corect. Înseamnă că alegi pacea față de trecut.” Oftă. „O lecție pe care mi-a luat mult timp să o învăț.”
Sophie îl privi pe bunicul ei. Voia să-l întrebe ce înseamnă asta, dar acum avea un aer îngândurat, îndepărtat.
„Sophie, cred că am citit ‘Contele de Monte Cristo’ de prea multe ori,” spuse bunicul, zâmbind slab. „De ce nu citim ceva nou? Uite, vezi în dulap. Cred că sunt câteva cărți pe care nu le-am explorat încă.”
Sophie sări din pat. Ușa dulapului se bloca puțin când o deschise, dezvăluind teancuri de cutii etichetate cu scrisul ordonat al bunicii ei.
În timp ce muta o cutie cu haine de iarnă, ceva îi atrase atenția — o carte cu coperta roșie, deja decolorată, prinsă între două cutii de pantofi. Părea uitată, acoperită cu un strat subțire de praf.
Sophie o scoase cu grijă și suflă praful, dezvăluind literele aurii care erau aproape șterse.
„Ai găsit ceva?” întrebă bunicul Walter.
„O carte pe care nu am mai văzut-o până acum,” răspunse ea, așezându-se înapoi pe pat. „Coperta e roșie, dar s-a decolorat mult. Nu mai pot citi titlul.”
O așeză în mâinile lui. Degetele lui se mișcară cu pricepere peste coperta cărții, urmând modelele embosate. Apoi, ceva se schimbă în expresia lui — un ușor strângere a gurii, o ridicare a sprâncenelor.
„Bunicule? Cunoști această carte?”
Mâinile lui Walter tremurau puțin. „Nu am citit-o niciodată,” spuse el, cu vocea joasă. „A fost un cadou de la prima mea iubire, acum 60 de ani… dar nu am putut să o deschid.”
Ochiurile Sophiei se lărgiră. „Prima ta iubire? Înainte de bunica?”
„Da. Mult înainte să o cunosc pe bunica ta.” Degetele lui continuau să urmeze coperta. „Numele ei era Margaret.”
„Pot să ți-o citesc acum?” întrebă Sophie, cu curiozitatea arzându-i în privire.
Walter ezită, apoi dădu din cap încet. „Cred că e momentul.”
Sophie deschise cu grijă cartea. Pagina era îngălbenită, dar textul încă era clar.
„Se numește ‘Șoapte în Grădină’,” citise ea din pagina de titlu.
Pe măsură ce începu să citească, povestea se desfășura: o poveste de iubire între doi tineri separați de împrejurări, dorința lor surprinsă în proza frumoasă.
Bunicul Walter asculta în tăcere, fața lui fiind inexpresivă.
Povestea părea diferită de aventurile lor obișnuite. Era plină de emoție, cu momente de bucurie urmate de tristețe profundă. Timp de o oră, Sophie citise cu voce tare, vocea ei umplând camera liniștită. Apoi, când întoarse o pagină, se întâmplă ceva neașteptat.
O scrisoare alunecă din paginile cărții și căzu în poala Sophiei.
Ea încremeni și ridică plicul. „Bunicule, există o scrisoare în această carte!”
„Asta… asta nu se poate,” spuse el, sprâncenele împreunate în confuzie. „O scrisoare? Te rog… deschide-o și citește-mi-o, Sophie.”
Sophie rupse cu grijă sigiliul și desfăcu hârtia fragilă. Scrisul era elegant, ușor înclinat spre dreapta.
Începuse să citească cu voce tare:
„Dragul meu Walter,
Sper că mă poți ierta pentru că am fost atât de lașă, pentru că nu ți-am spus toată adevărul când te-am lăsat. Nu am putut să suport să văd mila din ochii tăi.
Când ți-am spus că plec la școală în New York, asta era doar o jumătate din poveste. Medicii deja îmi spusese că îmi pierd vederea, și nimic nu putea opri asta.
Nu am vrut să-ți legi viitorul de cineva care te-ar fi tras înapoi. Așa că am plecat înainte să mă vezi cum mă sting. Mi-am spus că iubirea m-a făcut să plec, și poate a fost — un fel de iubire egoistă care nu putea face față să te vadă sacrificându-ți visele pentru mine.
M-am gândit la tine în fiecare zi de atunci. Mă întreb dacă mai citești acele cărți de poezie pe care le iubeam și dacă mai mergi prin parc unde ne-am întâlnit prima dată. Mă întreb dacă mă urăști acum.
Îmi pare rău, Walter. Nu pentru că te-am iubit, ci pentru că nu am fost destul de curajoasă să te iubesc sincer.
Pentru totdeauna a ta, Margaret.”
Vocea Sophiei tremura pe măsură ce termină de citit. Bunicul a rămas tăcut mult timp. Apoi, umerii lui începură să tremure. Plângea… nu doar pentru ce s-a pierdut, dar și pentru ceea ce nu a știut niciodată.
„Ea devenea orbă,” șopti el. „Toți acești ani, am crezut că și-a găsit pe altcineva. Pe cineva mai bun.”
„Îmi pare atât de rău, bunicule,” spuse Sophie, întinzându-se spre mâna lui.
El îi strânse degetele. „Șaizeci de ani,” murmura el. „Șaizeci de ani trăind o minciună.”
„Există o adresă de returnare pe scrisoare, bunicule.” Sophie înghiți greu. „Poate… poate o putem găsi pe Margaret.”
Bunicul oftă adânc și își șterse ochii. „După toți acești ani? Nu știu, Sophie.”
În acea seară, când părinții ei veniseră să o ia, Sophie îi trase deoparte și le povesti totul.
„Trebuie să o găsim,” insistă Sophie. „A trecut atât de mult timp, dar poate încă mai este undeva.”
Tatăl ei frunziră sprâncenele. „Iubito, acea adresă este din urmă cu 60 de ani. Probabil că s-a mutat de atunci.”
„Dar trebuie să încercăm,” o încurajă Sophie. „Pentru bunicul. Adresa e aproape. Nu o să fie o problemă dacă trecem pe acolo și întrebăm despre ea, nu-i așa?”
Părinții ei schimbă o privire, apoi tatăl ei dădu din cap.
Câteva minute mai târziu, opriră în fața casei. Sophie sări din mașină și alergă spre ușa din față să bată, mama ei venind câțiva pași în urmă.
O femeie de aproximativ 30 și ceva de ani deschise ușa.
„Bună ziua, doamnă, îmi pare rău că vă deranjez,” spuse Sophie, „dar sperăm să știți ce s-a întâmplat cu o doamnă care obișnuia să locuiască aici. Numele ei este Margaret.”
Maxilarul femeii căzu și o cută apăru pe fruntea ei.
„Margaret este mătușa mea,” răspunse ea, „dar trăiește într-o instituție de îngrijire de câțiva ani.”
Sophie și mama ei îi explicară femeii despre scrisoarea lui Margaret către Walter și cum acesta o găsise doar azi.
„Vă rugăm, ne puteți ajuta să-i reunim?” roagă Sophie.
„Desigur că o voi face.” Femeia zâmbi.
Sâmbăta următoare, l-au dus pe bunicul Walter la instituția de îngrijire unde locuia Margaret. Mâinile lui țineau strâns scrisoarea în timp ce îl ghidau înăuntru, inima lui bătând atât de tare încât Sophie o putea simți când îi ținea brațul.
„Ce facem dacă nu mă mai recunoaște?” șopti el.
„Te va recunoaște,” îl asigură Sophie, deși stomacul ei se strângea de nervi.
Asistenta îi duse într-o sală comună luminată de soare unde o femeie în vârstă stătea lângă fereastră, ascultând muzică clasică. Părul ei argintiu era prins într-un coc ordonat, ochii ei nevedenți se fixau pe nimic.
Când bunicul rosti numele ei, femeia sughiță și se întoarse spre el.
„Walter?” Vocea ei era fără suflare de necrezut.
„Margaret,” răspunse el, vocea lui sfărâmată. „Este cu adevărat tu?”
Au vorbit ore întregi, mâinile lor găsind-o pe a celuilalt, familiare, în ciuda anilor trecuți. Împărtășiră povești despre viețile pe care le trăiseră, familiile pe care le creaseră și bucuriile și tristețile pe care le trăiseră separat.
Într-una dintre vizitele lor multe în lunile care au urmat, bunicul zâmbi la Sophie și spuse: „Știi ce e cel mai magic la această poveste?”
Ea dădu din cap.
„Faptul că nici ea, nici eu nu știm cum arătăm acum. De asta ‘ne vedem’ ca niște tineri de 18 ani.”
Sophie privi cum stăteau împreună, pierduți într-o lume pe care doar ei o puteau înțelege. Capul lui Margaret se odihnea pe umărul lui Walter, mâinile lor împletite ca și cum ar fi încercat să recupereze decenii de separare.
„Unele povești de iubire nu se termină niciodată cu adevărat,” spuse bunicul Walter cu blândețe. „Ele doar așteaptă momentul potrivit pentru a continua.