Crezi că cunoști pe cineva în profunzime, că ai construit o viață împreună, că sunteți doi împotriva lumii. Împărtășiți vise, greutăți și speranțe. Te bazezi pe acel om să fie lângă tine indiferent de ce s-ar întâmpla. Dar vine un moment în care viața îți dă o lovitură neașteptată și îți arată adevărul: persoana pe care o credeai sufletul tău pereche este, de fapt, un străin.
Dragoste, familie și o casă care nu era a noastră
Când am cunoscut-o pe Andreea, am simțit că am găsit tot ce căutam. Era blândă, veselă, plină de viață. Îmi dădea sentimentul că alături de ea puteam să trec prin orice. Ne-am îndrăgostit repede și, după un an, eram deja căsătoriți.
După nuntă, am avut o problemă: unde aveam să locuim? În București, chiria era scumpă, iar să ne cumpărăm un apartament părea un vis prea îndepărtat. Așa că, atunci când mama mi-a făcut o ofertă incredibilă, am simțit că destinul ne oferă o soluție.
Ea avea un apartament în centrul orașului, moștenit de la bunicii mei. Ne-a spus că ne putem muta acolo, fără chirie, ca să ne putem pune viața pe picioare și să economisim pentru viitor.
A fost o binecuvântare. Andreea și cu mine eram încântați. Mama chiar ne-a dat toate economiile ei ca să renovăm locuința și să o facem exact așa cum ne doream. Ne-a dăruit totul, fără să ceară nimic în schimb. Singurul ei vis era să ne vadă fericiți.
Și pentru o vreme, am fost.
Până în ziua în care totul s-a prăbușit.
Trădarea tatălui meu și tragedia care a urmat
Părinții mei au fost împreună aproape patruzeci de ani. Am crescut crezând că tatăl meu era un bărbat puternic, un om care nu și-ar fi abandonat niciodată familia. Un model de loialitate și devotament.
Dar într-o seară, fără să clipească, i-a spus mamei că pleacă.
A găsit pe altcineva. O femeie mai tânără, mai entuziastă, care îl făcea să se simtă „viu” din nou.
Nici măcar nu a avut decența să pară măcar puțin afectat.
Îmi voi aminti mereu chipul mamei mele în acel moment. Mâinile ei tremurau. Lacrimile i se strângeau în ochi, dar nu putea spune nimic. Omul pe care îl iubise o viață întreagă o abandona fără remușcări.
Mama nu a suportat lovitura.
La câteva săptămâni după plecarea tatălui meu, a suferit un accident vascular cerebral.
Îmi amintesc fiecare detaliu al acelei zile: telefonul care a sunat brusc, vocea grăbită a medicului, sirenele ambulanței care tăiau liniștea nopții. Apoi imaginea ei în spital – întinsă pe un pat alb, incapabilă să vorbească, speriată și neputincioasă.
Atunci am știut că nu exista nicio altă opțiune.
Trebuia să o iau acasă.
„Nu vreau să locuiesc cu mama ta!”
În seara aceea, m-am întors acasă convins că Andreea va înțelege. Era mama mea. Femeia care ne oferise acest apartament, care își dăduse ultimii bani pentru ca noi să avem o viață mai bună. Cum am fi putut să o abandonăm acum?
Dar când i-am spus decizia mea, Andreea s-a schimbat brusc.
– Nu vreau să locuiesc cu mama ta! – mi-a spus rece, încrucișându-și brațele.
– Andreea, e bolnavă. Nu are unde să se ducă. Are nevoie de noi.
– Atunci du-o la un azil! Nu e problema mea. Nu vreau să îmi transform viața într-un spital.
Cuvintele ei mi-au tăiat răsuflarea.
Am privit-o, căutând o urmă de regret, un semn că poate realizase cât de dur sună. Dar nu a fost nimic.
– Andreea, ea nu e doar o bătrână bolnavă. E mama mea. Aceeași femeie care ne-a dat un cămin, care și-a sacrificat ultimii bani pentru noi. Și tu vrei să o aruncăm într-un azil?
Nu și-a schimbat părerea.
– Eu m-am căsătorit cu tine, nu cu ea. Dacă o aduci aici, eu plec.
Asta nu era o discuție. Era un ultimatum.
Decizia care a schimbat totul
Trei zile am dormit prost. Am încercat să găsesc o soluție, un compromis, ceva care să nu mă facă să pierd nici mama, nici soția.
Dar adevărul era clar.
Andreea alesese deja. Dacă putea să renunțe atât de ușor la cineva din familia mea, ce însemna asta pentru viitorul nostru?
Așa că am luat o hotărâre.
În noaptea dinaintea externării mamei din spital, i-am împachetat lucrurile Andreei și le-am lăsat lângă ușă.
Când a ajuns acasă și le-a văzut, a râs batjocoritor.
– Serios? Chiar alegi pe EA în locul MEU?
M-am uitat în ochii ei și i-am spus simplu:
– Aleg persoana care nu m-a abandonat niciodată.
Atunci a înțeles că nu glumeam. Poate crezuse că voi ceda, că voi încerca să o înduplec.
Dar nu am făcut-o.
A plecat în acea seară, trântind ușa.
Iar a doua zi dimineață, am fost la spital să-mi iau mama acasă.
„Cine trădează o dată, o va face din nou”
Primele luni au fost grele. Vizite la doctor, terapie, nopți nedormite. Uneori, oboseala mă doborâse.
Dar știi ceva?
Nu am regretat nicio secundă.
Pentru că am învățat ceva esențial: cine trădează o dată, o va face din nou.
Tatăl meu și-a abandonat soția.
Soția mea a vrut să mă forțeze să îmi abandonez mama.
Astăzi, locuiesc cu mama mea. Se recuperează încet, și în fiecare zi, văd cum își recapătă puterea. Și știu că am făcut alegerea corectă.
Pentru că familia nu este doar despre cine îți este alături în momentele bune.
Familia este despre cine nu pleacă, indiferent cât de greu devine drumul.
Tu ce crezi? Am luat decizia corectă? Sau trebuia să fac tot ce îmi stătea în putință să îmi salvez căsnicia?