Mereu am fost obișnuit să trăiesc singur. După divorț și după ce prietenii mei s-au mutat în alte orașe, serile mele au devenit lungi și tăcute. Nu încercam să umplu liniștea – mă întorceam de la muncă, îmi pregăteam cina, mă uitam la televizor și apoi mă băgam în pat. Zi după zi, la fel.
Într-o seară rece și ploioasă de octombrie, am rămas mai mult timp la birou. Pe drumul spre casă, am grăbit pasul, visând la căldura apartamentului. Când am trecut pe lângă o alee întunecată, un sunet slab mi-a atras atenția. M-am oprit. De sub o cutie de carton aruncată între gunoaie, se auzea un scâncet firav.
Când am ridicat cutia, am găsit un pisoi mic, ud și tremurând. Ochii lui albaștri m-au privit cu o rugăminte mută. Fără să stau pe gânduri, mi-am scos jacheta, l-am învelit și l-am dus acasă.
L-am numit Mihai. În primele zile era timid, dar încet-încet s-a obișnuit cu mine. A început să-mi caute apropierea, să se așeze lângă mine pe canapea, să toarcă atunci când îl mângâiam. Casa mea, odată rece și pustie, devenise un loc mai cald. Mihai nu vorbea, dar îmi ținea companie așa cum nimeni altcineva nu o mai făcuse de mult timp.
Îmi plăcea să cred că nu apăruse întâmplător în viața mea. Îl făcea fericit să privească păsările de la fereastră, așa că am început să ies mai des cu el în parc. Am cumpărat flori, am făcut din apartament un loc mai primitor. Dar nu știam că Mihai avea să-mi schimbe viața în moduri la care nu mă așteptam.
Într-o seară, am hotărât să-l scot afară pentru prima oară. I-am cumpărat o lesă și am mers în parc. Spre surprinderea mea, i-a plăcut. Am găsit o bancă și m-am așezat, bucurându-mă de aerul primăvăratic.
Dintr-odată, Mihai s-a încordat și a tras de lesă, privind fix spre o femeie care stătea pe o bancă alăturată. Ținea în mână un caiet deschis și părea pierdută în gânduri.
Mihai a alergat spre ea, iar eu abia am reușit să-l țin. Femeia a ridicat privirea și a zâmbit:
— Ce pisoi frumos! Pot să-l mângâi?
Am dat din cap, încă surprins. Mihai s-a frecat de mâna ei cu încredere, de parcă o cunoștea de-o viață.
Am început să vorbim. Se numea Elena și locuia în blocul vecin. Ochii ei, deși triști, ascundeau o licărire de căldură. Conversația noastră, despre lucruri simple – pisici, vreme, parc – a fost cea mai sinceră pe care o avusesem de ani de zile.
De atunci, ne-am întâlnit din ce în ce mai des. Uneori întâmplător, alteori… poate nu chiar. Mihai mă trăgea mereu spre ea, ca și cum știa că trebuia să facă parte din viața mea.
Într-o seară, în timp ce stăteam pe bancă, Elena a spus încet:
— Acum un an, mi-am pierdut fiul. Avea doar șapte ani. După aceea, am simțit că n-o să mai pot fi niciodată fericită. Dar pisica ta… mi-a amintit că mai există iubire în lume.
Cuvintele ei m-au lovit drept în suflet. Atunci am înțeles că nici ea, nici Mihai, nici eu nu ne întâlniserăm întâmplător.
Lunile au trecut, iar relația mea cu Elena s-a apropiat tot mai mult. Într-o zi, m-a invitat la cină. Am adus o sticlă de vin, iar Mihai, ca de obicei, torcea în brațele ei.
Apoi, mi-a arătat o fotografie veche. Un băiețel stătea pe iarbă, ținând în brațe un pisoi gri.
Era Mihai. Aceiași ochi albaștri, aceeași blană.
— Nu pot să cred… am șoptit.
Elena a zâmbit trist:
— Credeam că s-a pierdut pentru totdeauna.
Atunci am înțeles. Mihai nu apăruse întâmplător nici în viața mea, nici în a ei. Se întorsese pentru a o vindeca. Și, poate, pentru a mă salva și pe mine.
Mihai torcea liniștit în brațele noastre, iar eu am simțit că acela era adevăratul miracol: iubirea care ne găsise și ne unise pe toți trei.