Radu era divorțat și avea doi copii mici. Din conversațiile lor reieșea clar că își dorea o femeie serioasă, apropiată de familie, care să poată deveni o figură maternă pentru copiii lui.
Iar mama mea îi construia exact imaginea pe care voia să o vadă.
Fotografiile cu mine, mesajele despre „relația noastră minunată”, lacrimile și regretele ei… toate erau doar decor pentru a impresiona un alt bărbat.
Am rămas nemișcată câteva secunde, cu telefonul în mână.
A doua oară.
A doua oară alegea un bărbat înaintea mea.
Când a ieșit din baie, m-a găsit stând tăcută la masă. N-am spus nimic despre mesaje. În schimb, m-am ridicat și am mers în dormitor.
M-am întors cu vechea cutie de pantofi.
— Ce e asta? a întrebat ea mirată.
A deschis cutia și a rămas fără cuvinte.
Înăuntru erau zeci de desene îngălbenite de timp. Eu și ea în parc. Eu și ea de Crăciun. Eu și ea ținându-ne de mână.
— Le-am desenat ani întregi după ce ai plecat, am spus încet. De fiecare dată când îmi era dor de tine.
Mama a început să plângă și m-a strâns imediat în brațe.
— Dumnezeule… Ana, îmi pare atât de rău. Nu te voi mai părăsi niciodată. Suntem familie.
Dar eu nu am îmbrățișat-o înapoi.
Pentru prima dată, vedeam totul clar.
Nu era acolo pentru mine. Era acolo pentru imaginea pe care o putea construi folosindu-se de mine.
A rămas peste noapte, iar dimineață a plecat după ce mi-a promis că mă va suna.
Nu i-am promis nimic în schimb.
Când a încercat să mă contacteze în zilele următoare, nu i-am răspuns. A venit chiar și la apartamentul meu, bătând la ușă și strigându-mi numele, dar am rămas în liniște până a plecat.
Și, ciudat, mă simțeam mai bine fără ea.
Într-o seară, am luat cutia cu desenele copilăriei și am coborât cu ea în spatele blocului. M-am uitat câteva clipe la hârtiile acelea care păstraseră ani întregi speranțele unei fetițe abandonate.
Apoi le-am aruncat.
În timp ce capacul tomberonului s-a închis, mi-am amintit de vorbele bunicii Elena:
— Ești mai puternică decât crezi. Să nu lași niciodată pe nimeni să te facă să uiți cât valorezi.
Pentru prima dată după mulți ani, am înțeles cu adevărat ce voia să spună.
Nu mai eram copilul care aștepta ca mama să se întoarcă.
Eram o femeie care putea, în sfârșit, să aleagă singură cine merită să rămână în viața ei.