Pavel s-a ridicat atât de brusc, încât scaunul a scârțâit pe podeaua veche din lemn. Și-a dat jos ochelarii și i-a șters încet de șorț, de parcă încerca să câștige timp până să accepte ceea ce vedea.
Femeia din fața lui avea același zâmbet timid și aceiași ochi verzi pe care îi văzuse ani întregi prin geamul brutăriei.
— Mara? a întrebat el cu vocea frântă. Tu ești?
Femeia n-a mai spus nimic. A traversat încăperea în grabă și l-a îmbrățișat strâns. Pavel a simțit din nou mirosul acela de copilărie, amestecat acum cu parfum fin și aer de lume mare, dar pentru el era tot fetița slabă care venea dimineața cu desene în buzunar.
— Sunt eu, nene Pavel… artistul dumneavoastră.
Bătrânul a început să plângă fără să-și mai ascundă lacrimile. Mara și-a sprijinit capul pe umărul lui și pentru câteva clipe brutăria aceea rece și goală părea din nou vie.
S-au așezat apoi la una dintre mesele vechi din colț. Mara i-a povestit totul. Cum plecase din România, cum terminase facultatea în Italia și devenise arhitectă. Cum, în paralel, începuse să picteze, iar lucrările ei ajunseseră expuse prin galerii importante. Câștiga bine, călătorea mult și avea succes, dar nu uitase niciodată anii petrecuți în cartierul acela.
— N-am uitat niciodată gustul cornurilor tale, i-a spus ea zâmbind printre lacrimi. Dar mai ales n-am uitat cum m-ai făcut să mă simt. Nu mi-ai dat milă. M-ai făcut să cred că munca mea are valoare.
Pavel a ridicat din umeri stânjenit.
— Erau doar niște cornuri, fată dragă…
— Nu. A fost demnitate, l-a întrerupt ea blând. Și dragoste.
După câteva minute, Mara s-a ridicat și i-a întins paltonul.
— Haideți cu mine. Vreau să vă arăt ceva.
L-a dus cu mașina în centrul Brașovului, în fața unei galerii elegante unde erau adunați zeci de oameni. La intrare se afla un afiș mare pe care scria:
„RĂDĂCINILE BUNĂTĂȚII – Expoziție de Mara D.”
Pavel a intrat nesigur, ținându-și vechea jachetă strânsă pe lângă corp. În jurul lui erau oameni îmbrăcați elegant, pahare de vin și lumini discrete. Nu înțelegea ce caută acolo.
Până când Mara l-a condus în fața peretelui principal al galeriei.
Și atunci a rămas fără aer.
Sub panouri de sticlă groasă, luminate atent ca niște opere celebre, erau expuse toate desenele acelea vechi pe care le strânsese ani întregi în brutărie. Hârtii îngălbenite, mototolite, rupte din caiete ieftine. Soarele strâmb. Pisica desenată stângaci. Portretul lui cu pălărie albă.
Exact desenele pe care le pusese cu câteva ore înainte într-o cutie de pantofi.
Sub ele se afla o placă mare:
„Aceasta este cea mai valoroasă monedă din lume. Cu aceste desene mi-am plătit copilăria, foamea și viitorul. Mulțumesc, nene Pavel, pentru că ai crezut în mine atunci când tot ce aveam era un creion și un stomac gol.”
Galeria întreagă a început să aplaude.
Pavel plângea fără rușine, cu mâinile tremurând și ochii umezi. Nu mai fusese niciodată privit astfel. Nu ca un brutar sărac dintr-un cartier vechi, ci ca un om care schimbase destinul unui copil.
Mara s-a apropiat de el și i-a pus ceva în palmă.
Chei.
— Brutăria nu se închide, i-a spus ea încet. Am cumpărat clădirea. Și am plătit toate datoriile. Curentul, făina, tot. Pentru următorii cinci ani nu trebuie să vă mai faceți griji pentru nimic.
Pavel a rămas mut.
— Dar am o singură condiție, a continuat ea zâmbind. Să continuați să vindeți cornuri pentru desene. Poate că undeva, prin cartier, mai există o fetiță care are nevoie să creadă că talentul ei valorează ceva.
După câteva săptămâni, brutăria „La Pavel” mirosea din nou a pâine caldă și vanilie.
Iar pereții?
Pereții erau din nou plini de desene făcute de copii.
Pentru că în brutăria lui Pavel, bunătatea și arta nu și-au pierdut niciodată valoarea.