— Ana, nu ai voie! — Vocea mamei a întrerupt brusc mișcarea fetiței, iar mânuța ei mică a rămas în aer. — Nu-l atinge, îndepărtează-te! Uite cât e de urât!
Pisoiul roșcat, pe care Ana tocmai îl mângâiase, privi femeia cu supărare, suspină și se retrase la o parte. Auzea aceste cuvinte des. Prea des.
Pisicuța chiar arăta astfel încât oamenii preferau să nu-l bage în seamă: slabă, cu coaste proeminente, urechi degerate și ochi mari, plini de tristețe.
Pe banca din apropiere stătea Nicolae. Auzise vocea femeii. Se întoarse. Își găsi privirea pe pisică și… parcă se văzu pe el însuși.
Urât.
Cuvântul care îl urmărise toată viața. Astăzi l-auzise din nou — dar de data aceasta despre el.
— Nicu, e bun, inteligent, dar… imaginați-vă ce copii va avea!
Fetele râdeau. Printre ele era și Mariana. Nicolae încremeni. Vocea ei îi ajunsese direct la suflet. Nu-i plăcea să se uite în oglindă.
Ce să vadă acolo? Urechi clapauge? Pistrui împrăștiați haotic pe față? Ochi micșorați de lentilele ochelarilor cu dioptrii mari?
Nu, cu siguranță nu era unul dintre cei numiți frumoși.
Dar acum nu pentru el îi părea rău. Ci pentru pisică.
„Eu știu măcar că am un viitor. Chiar dacă nu așa cum mi-aș dori. Dar tu? Tu nu ai nimic…”
Își lăsă picioarele de pe bancă, iar pisica se pregăti să fugă. Dar în loc de un strigăt dur, auzi:
— Ei, prietene? Stai singur? Hai să înghețăm împreună.
Pisica stătu pe loc. O voce umană să-i vorbească… prietenos?
Se întâmpla rar asta. Prea rar.
Dar Nicolae întinse mâna și pisica nu se retrase.
— Știi, semănăm, nu-i așa? Pe tine nu te mângâie nimeni, pe mine nu mă invită în companie. Dar… știi ce-i mai rău? Că, se pare, singurătatea va dura toată viața.
Pisica se uită în ochii lui. Și deodată mieună încet, nesigur:
— Dar tu m-ai chemat…
Un viraj care a schimbat totul
— Probabil îți e foame?
Foame. Tot timpul.
— Așteaptă-mă aici. Îți aduc ceva.
— Nu! — Pisica păși înainte. — Vin cu tine!
Au mers împreună la magazin. Nicolae dispăru pe ușă, iar pisica rămase afară, așteptând.
Când ieși Nicolae, nimeni nu alungă pisica. Dimpotrivă, pentru prima dată în viață mânca alături de cineva, fără teama că va fi respinsă sau că se va arunca cu pietre.
O masă întâmplătoare a rupt zidul neîncrederii.
— Ei bine, e bun?
Pisica începu să toarcă. Nicolae simți cum dintr-o dată i se încălzește sufletul.
Întinse mâna și o mângâie cu grijă. Pisica nu tresări. Nu se retrase. Din contră, se lipi de el ca și cum ar fi așteptat toată viața acel moment.
— Știi, mi se pare că nu ești deloc urâtă, — zâmbi Nicolae.
Pisica îl privi.
— Și tu nu ești așa cum zic ei.
Și atunci se auzi o voce…
— Ești un prostuț, Nicu.
Tremură. Recunoscu vocea.
Se întoarse.
Mariana.
Stătea în spate, ținând un umbreluță colorată. O înclină, acoperindu-l pe Nicolae și pisica de ploaie.
— Nu trebuie, Mariana, — dădu el din cap. — Te-am auzit râzând cu ele.
Fata dădu din cap.
— N-ai auzit ce-am spus eu.
— Probabil ceva de genul „cât e de caraghios”…
— Nu, — vocea ei era surprinzător de calmă. — Am spus că mi-ar plăcea să am o mulțime de copii. Și ca tu să fii tatăl lor.
Nicolae rămase înmărmurit.
— Cel puțin trei, — continuă Mariana. — Doi băieți și o fetiță.
Pisica scoase capul de sub haină.
— Și o pisică! — mieună ea.
Mariana râse.
— Neapărat o pisică.
Fericirea e atunci când ești iubit, chiar și dacă ești „urât”
— Intră sub haină, începe să plouă.
Pisica se retrase la căldură.
Nicolae se uită la ea, apoi la Mariana.
Și brusc înțelese că sufletul lui… se încălzește.
Ești sigur că vezi oamenii așa cum sunt? Sau… așa cum ți se spune că ar trebui să fie?