La marginea unui sat uitat de lume, acolo unde drumul de pământ se sfârșea și începeau câmpiile pustii, se afla o casă bătrânească. Pereții erau crăpați, acoperișul lăsat în jos de greutatea anilor, iar ferestrele – goluri negre, ca niște ochi orbi care priveau fără să vadă. Vântul sufla printre scândurile putrezite, aducând cu el ecouri ale unui trecut îngropat.
Toți plecaseră din acea casă.
Toți, în afară de un singur om.
Bătrânul Ilie.
Sătenii vorbeau despre el în șoaptă. Unii îl priveau cu milă. Alții dădeau din cap, spunând că își pierduse mințile.
Ani la rând încercaseră să-l convingă să plece.
„Ilie, nu poți trăi așa! Casa se prăbușește, iernile sunt crude. Vino cu noi, nu trebuie să fii singur!”
Dar el doar clătina din cap. Privirea lui, plină de un dor de neclintit, rămânea mereu îndreptată spre orizont.
„Nu pot pleca,” șoptea el. „El se va întoarce. Trebuie să fiu aici când o va face.”
Toți știau despre cine vorbește.
O întâlnire ce a schimbat totul
Cu mulți ani în urmă, Ilie nu era singur.
Îl avea pe Azor.
Azor nu era doar un câine. Era umbra lui, prietenul său cel mai loial, singura ființă care nu l-a trădat niciodată.
Se întâlniseră într-o noapte geroasă de iarnă, când frigul făcea ca până și lemnul să trosnească sub greutatea zăpezii.
Ilie tocmai închisese ușa casei, când un sunet abia perceptibil l-a făcut să se oprească.
Un scâncet slab, pierdut printre şuierăturile vântului.
Se încordă. Ascultă din nou.
Se auzi iar.
Deschise ușa și păși afară, cizmele afundându-se în stratul gros de zăpadă. Ochii îi scrutau întunericul.
Și atunci l-a văzut.
Un ghem de blană murdară, înghețat și tremurând la poalele scărilor.
Fără să stea pe gânduri, Ilie s-a aplecat, a ridicat creatura fragilă în brațe și l-a lipit de pieptul său.
„Ești în siguranță acum,” a murmurat el, intrând în casă.
A așezat puiul lângă sobă, l-a învelit cu o pătură veche și i-a frecat blana înghețată cu palmele sale noduroase.
Micuțul a tresărit, inima îi bătea haotic, dar, după câteva clipe, a scos un oftat slab – un semn că începuse să aibă încredere.
Din acea noapte, au fost de nedespărțit.
Mai mult decât un prieten
Azor a crescut. A devenit puternic, agil, mereu vigilent.
Nu era doar un câine – era parte din Ilie.
Oriunde mergea bătrânul, Azor îl urma. Pe drumurile prăfuite ale satului, pe potecile ce duceau spre pădure, printre dealurile acoperite cu iarbă înaltă.
Seara, când Ilie se așeza pe pragul casei, Azor se ghemuia lângă picioarele lui, ochii săi atenți urmărindu-l în liniște.
Când Ilie vorbea, Azor asculta.
Când nopțile erau lungi și reci, căldura trupului său era singurul lucru care-i alunga singurătatea.
Anii au trecut.
Dar nimic nu putea să-i despartă.
Până într-o zi.
Dispariția
Era o după-amiază de toamnă, cu un cer limpede și un soare blând.
Azor a alergat spre câmp, așa cum făcea mereu.
Ilie l-a privit și a zâmbit.
Nu știa că era ultima oară când avea să-l vadă.
Azor nu s-a mai întors.
La început, Ilie nu s-a îngrijorat. Se mai întâmpla ca Azor să zăbovească, urmărind mirosuri sau hoinărind prin pădure.
Dar pe măsură ce soarele apunea și frigul nopții începea să se strecoare în oase, ceva i-a strâns inima.
L-a strigat.
Nimic.
A ieșit să-l caute, cu lanterna în mână, ochii săi obosiți scanând fiecare colț al drumului.
Nu era nicăieri.
A trecut o noapte. Apoi alta. Apoi o săptămână.
Dar Azor nu s-a mai întors.
Casa care a rămas neschimbată
Oamenii din sat au încercat să-l consoleze.
„Poate s-a rătăcit…” spuneau ei. „Poate cineva l-a luat cu el. Poate…”
Dar Ilie îi oprea cu un singur gest.
„Nu,” spunea el, vocea sa plină de convingere. „El nu m-ar fi părăsit. Va reveni.”
Și a continuat să aștepte.
Anii au trecut.
Sătenii au încetat să-l mai întrebe despre Azor.
Doar îi aduceau hrană, uneori lemne de foc. Dar știau că bătrânul nu va pleca niciodată.
Atâta timp cât mai exista o șansă – fie ea și una în milion – el va rămâne.
Prima zăpadă
Iarna s-a așternut din nou peste sat.
Într-o seară, când primii fulgi au început să cadă din cer, Ilie s-a așezat pe prispa casei sale, trupul său slab învelit într-un palton vechi.
Și atunci, printre perdeaua de ninsoare…
A zărit ceva.
O siluetă.
Inima i s-a oprit o secundă.
Și-a îngustat privirea, încercând să distingă mai bine.
„Azor?” a șoptit el.
Silueta s-a oprit.
A făcut un pas înainte.
Ilie și-a strâns în pumn vechiul zgardă, pe care o păstrase tot acest timp.
Era el. Trebuia să fie el.
Dar apoi –
Umbra s-a dizolvat în viscol.
Vântul a urlat, iar zăpada a acoperit orice urmă.
Și Ilie a zâmbit.
Pentru prima dată după mulți ani.
A închis ochii, degetele i s-au desprins ușor de zgardă.
Nu mai avea de ce să se teamă.
A așteptat destul.
Sfârșitul așteptării
Când sătenii au venit câteva zile mai târziu, l-au găsit tot acolo, pe pragul casei.
Fața lui era senină.
Mâinile încă îi strângeau vechea zgardă.
Ilie plecase.
Dar cei care îi cunoșteau povestea știau adevărul.
Undeva, dincolo de timp, unde iernile nu sunt reci și singurătatea nu mai există, un câine își așteptase stăpânul.
Și, în sfârșit, Ilie se întorsese acasă.