M-am mutat în acest bloc la sfârșitul toamnei. În fiecare dimineață, în drum spre serviciu, o vedeam pe vecina mea. Uneori stătea pe o bancă sub un tei înalt, alteori se plimba încet, sprijinindu-se de baston. O femeie mică de statură, cu ochi blânzi și un chip brăzdat de riduri fine, dar plin de o căldură aparte.
După un timp, am început să ne salutăm. Mă opream o clipă să mă interesez de sănătatea Elenei Popescu și să îi urez o zi frumoasă. Ea îmi zâmbea mereu călduros și îmi mulțumea. Părea genul de persoană care trăia după principii simple: bunătate, răbdare și recunoștință pentru fiecare zi.
La sfârșitul lunii decembrie, un nou locatar și-a făcut apariția în curtea noastră – un câine. Părea tânăr, deoarece era destul de mic, dar nimeni nu știa de unde venise. Era slab, cu blana încâlcită și murdară, iar ochii săi mari păreau să ceară cu disperare puțină afecțiune.
În momentul în care Elena i-a oferit o bucată de cârnat, soarta lui a fost pecetluită – din acea zi, a rămas în curte. Probabil că nu ar fi supraviețuit în altă parte, având un aspect atât de jalnic.
Majoritatea locatarilor blocului nu au fost încântați de prezența lui. Mulți încercau să-l alunge, strigând: „Hai, pleacă de aici!”, ori de câte ori se apropia și îi privea cu ochi rugători, ca și cum ar fi cerut ceva de mâncare. Însă Elena îl apăra mereu.
Cu toate acestea, uneori reușea să găsească câte ceva – cineva îi arunca o coajă de pâine, altcineva o mică bucată de os. Elena îi aducea și ea biscuiți sau pâine uscată și îi vorbea blând, mângâindu-i capul și numindu-l Labuță. Îl trata ca pe un prieten vechi, povestindu-i uneori în șoaptă lucruri pe care poate nu le mai spunea nimănui.
Când a venit primăvara și ultimele urme de zăpadă aproape că s-au topit, într-o dimineață am întâlnit-o pe Elena în curte. Mi-a spus că în acea seară va pleca împreună cu nepoata ei la țară și că va rămâne acolo până în toamnă.
„Poate chiar până târziu în toamnă,” a adăugat ea. „Acolo avem o sobă, iar lângă ea e cald chiar și în nopțile cele mai friguroase.”
Mi-a cerut să îi promit că o voi vizita.
Labuță părea că simte despărțirea. Își ținea coada între picioare și se uita lung după bătrână când s-a urcat în mașină. Câteva zile după plecarea Elenei, a părut pierdut, ca și cum nu înțelegea ce se întâmplase. Apoi, într-o zi, nu l-am mai văzut în curte.
La sfârșitul lunii august, în cele din urmă, m-am hotărât să merg la Elena. După ce i-am cumpărat un mic cadou, m-am urcat într-un autobuz care mergea spre satul unde locuia.
Când am ajuns, am găsit-o pe Elena așezată pe verandă, curățând mere roșii și strălucitoare. Lângă ea, întins pe treapta din lemn, zăcea un câine.
„Labuță, hai, mergi să-ți întâmpini musafirul!” – a spus bătrâna.
Câinele a sărit imediat în picioare, dând vesel din coada lui pufoasă, și a alergat spre mine.
Era un animal superb, cu o blană lucioasă și ondulată care strălucea în lumina soarelui.
„Doamna Elena, chiar este acesta același Labuță zburlit din curtea noastră?” am întrebat eu, surprins.
„Exact! Se pare că este o adevărată frumusețe!” – a răspuns Elena cu un zâmbet. „L-aș fi luat cu mine din prima zi, dar a trebuit să am răbdare să se obișnuiască cu mine. Aici, la țară, s-a transformat complet. A învățat să se joace cu ceilalți câini, a prins gustul libertății și al ierbii crude.”
Mi-a făcut semn să intru în casă. „Haide, intră în casă, să bem un ceai. Vreau să-mi povestești toate noutățile din oraș!”
Am stat la masă mult timp, sorbind ceai de vișine și discutând. Elena mi-a povestit despre grădina sa, despre nopțile senine de vară și despre liniștea pe care o găsise aici. Labuță, după ce a terminat de mâncat terciul din castron, s-a ghemuit lângă soba caldă, suspinând ușor din când în când în somn – poate visa ceva…
Afară, o adiere blândă legăna crengile mărului, iar mere mari și roșii cădeau încet în iarbă. În acea liniște, am înțeles că, uneori, a doua șansă poate schimba totul – atât pentru oameni, cât și pentru sufletele uitate care își caută un loc unde să fie cu adevărat acasă.