În ziua nunții noastre, soacra mea ne-a înmânat actul de proprietate al unei case. În acel moment, am crezut că am avut norocul vieții. O casă – a noastră, fără datorii, fără grija chiriei. Ce aș fi putut să-mi doresc mai mult? Dar la doar o săptămână după ce ne-am mutat, iluzia s-a spulberat.
Generozitatea ei nu era generozitate. Era o lanț subtil, invizibil, dar strâns în jurul nostru.
În acea seară, stăteam în sufragerie și mă uitam în ochii soției mele. Cuvintele mi-au ieșit din gură fără să gândesc:
„Ori returnăm casa, ori căsnicia noastră se termină aici și acum.”
Răspunsul ei mi-a înghețat sângele în vene.
Un cadou de nuntă prea frumos ca să fie adevărat
Ioana și cu mine eram împreună de șase ani – șase ani plini de iubire, provocări și sprijin reciproc. Nunta noastră trebuia să fie apogeul poveștii noastre, începutul unei noi vieți.
Ceremonia a fost superbă. Invitații râdeau, paharele de șampanie se ciocneau, muzica umplea aerul cu veselie. Chiar când credeam că nimic nu putea îmbunătăți acea zi, mama Ioanei, Elena, s-a ridicat cu un pahar de vin în mână.
„Pentru fiica mea iubită și soțul ei minunat,” a spus ea, cu un zâmbet cald și perfect controlat.
Toți au tăcut. Un chelner s-a apropiat cu un dosar elegant așezat pe un platou de argint.
Cu un gest lent și teatral, Elena a deschis dosarul. Înăuntru se afla actul de proprietate al unei case.
Un val de uimire a trecut prin mulțime. Oaspeții murmurau, unii dintre ei uitându-se la noi cu invidie ascunsă. Când mi-a pus actele în mâini, inima mi s-a umplut de emoție. O casă! Un loc numai al nostru! Un viitor asigurat!
M-am întors spre Ioana, așteptând să-i văd entuziasmul în ochi. În schimb, mâna ei în mâna mea era rece, iar zâmbetul ei forțat.
„Poți să crezi așa ceva?” am șoptit.
Ea a dat din cap încet, dar vocea ei a fost doar o șoaptă:
„Este… o mare generozitate.”
Trebuia să-mi fi dat seama. Trebuia să pun mai multe întrebări.
Dar nu am făcut-o.
Și acesta a fost primul meu mare greșeală.
Casa care a devenit o capcană
Câteva zile mai târziu, ne-am mutat.
Era impresionantă – o vilă elegantă în apropierea Clujului, cu camere spațioase, ferestre mari prin care soarele inunda interiorul, un balcon care oferea o priveliște spectaculoasă asupra orașului.
Pentru mine, care am crescut într-un apartament mic, în care pereții subțiri lăsau să se audă certurile vecinilor, această casă părea un vis devenit realitate.
Dar Ioana… ea era diferită.
Se plimba prin camere ca și cum ar fi fost o străină. De multe ori o găseam stând la fereastră, privindu-și gânditoare mâinile, ca și cum aștepta ceva. Petrecea ore întregi la telefon, vorbind în șoaptă, iar când o întrebam cu cine vorbește, răspunsurile ei erau evazive.
Într-o seară, în timp ce luam cina, am simțit că nu mai pot să tac.
„Ioana, ce se întâmplă? Nu-ți place aici?”
Ea a oftat și și-a coborât privirea.
„E doar… o schimbare mare. Totul s-a întâmplat atât de repede…”
Am încercat să o înțeleg. Să-mi spun că are nevoie de timp să se adapteze.
Dar ceva în sufletul meu îmi spunea că adevărul era altul.
Apoi a venit cina la Elena. Atunci totul a devenit clar.
Lanțurile invizibile ale acestui cadou
Cina la mama Ioanei a fost elegantă, așa cum era de așteptat – față de masă imaculată, argintărie strălucitoare, mâncare gătită cu o perfecțiune de revistă.
La jumătatea mesei, Elena a așezat furculița și ne-a privit cu un zâmbet calculat.
„Ați vorbit deja cu avocatul meu?”
Am ridicat o sprânceană.
„Avocat? De ce am avea nevoie de un avocat?”
Elena s-a prefăcut surprinsă.
„Ioana, draga mea, nu i-ai spus?”
Am privit-o pe soția mea. Degetele ei albe de la cât de tare strângea paharul.
„Mamă…” a șoptit ea.
Elena și-a fluturat mâna într-un gest de lejeritate.
„E doar o mică formalitate legată de casă.”
Un nod mi s-a format în gât.
„Ce fel de formalitate?”
A luat o înghițitură de vin înainte de a răspunde.
„Ei bine, casa este încă pe numele meu. Dar, desigur, voi sunteți bineveniți să locuiți acolo… cu anumite condiții.”
Pulsul mi-a crescut.
„Ce condiții?”
Ea a zâmbit larg, ca și cum nu ar fi fost nimic important.
„Nu puteți face modificări fără aprobarea mea. Nicio renovare, nicio schimbare de culoare. Și, Andrei, va trebui să lucrezi în Cluj. Familia trebuie să fie aproape, nu crezi?”
Respirația mi s-a accelerat.
„Și dacă refuzăm?”
Elena a ridicat din umeri.
„Atunci, din păcate, va trebui să plecați. Casa rămâne a mea.”
Dar încă nu terminase.
„Ah, și încă ceva,” a adăugat ea cu un zâmbet dulce. „Aștept un nepot în doi ani. Evident, voi avea un cuvânt de spus în creșterea lui.”
Am simțit cum lumea se prăbușește în jurul meu.
M-am uitat la Ioana.
Nu a spus nimic. Nu s-a opus. Nu a protestat.
Ea știa. Și acceptase totul.
O alegere care fusese deja făcută
Drumul spre casă a fost cufundat în tăcere.
„De cât timp știi?” am întrebat în cele din urmă.
Ioana a închis ochii.
„De dinaintea nunții.”
Mâinile mi s-au încleștat pe volan.
Atunci am înțeles.
Nu aveam de ales.
Ori renunțam la casă.
Ori căsnicia noastră era deja condamnată.