– Nu! Susi vine cu noi! Este câinele meu, al meu! – Vocea băiatului tremura de lacrimi, dar disperarea din ea era sfâşietoare. Ana nu mai auzise niciodată un strigăt atât de sincer, atât de plin de durere. Nu era o criză de furie, ci un strigăt din inimă, o răbufnire a unui suflet prea mic pentru a duce atâta suferinţă.
Ea a făcut un pas în față, întinzându-şi mâna, dar Petru s-a ghemuit în pat, cu brațele strânse în jurul genunchilor. Nu voia să audă nimic. Nu voia să accepte realitatea că Susi nu mai era acolo.
Ana a oftat uşor. Știa că nu putea să-l vindece peste noapte. Tot ce putea face era să fie acolo, să aştepte.
Acea noapte a fost mai grea decât celelalte. Din camera copilului s-a auzit un strigăt brusc, asurzitor. Ana a tresărit, s-a repezit să deschidă ușa, iar ceea ce a văzut i-a strâns inima. Petru zăcea nemișcat, cu ochii larg deschiři, privind fix tavanul. Respira greu, cu tot corpul tremurând, iar lacrimile i se prelingeau tăcut pe obraji.
– Sunt aici, dragul meu, shhh… – Ana s-a așezat pe marginea patului, trecându-și blând degetele prin părul lui ciufulit.
Nu a reacționat.
De o lună, Petru locuia cu ea și Daniel. Erau hotărâți să-i ofere o casă, să-i ofere dragoste, dar era greu să ajungă la el. Băiatul era ca un arici – retras, speriat, mereu pregătit să fie rănit.
– Ai avut un alt coșmar? – a întrebat ea cu blândețe.
Tăcere.
– Poți să-mi spui orice. Te voi înțelege.
Petru s-a întors spre perete, trăgând pătura până la bărbie. Ana a oftat încet, pregătindu-se să plece. Dar apoi, un sughiț slab a spart liniștea:
– Tocmai asta e problema…
Ana s-a oprit. Şi-a întors privirea spre el.
– Ce ai spus, dragul meu?
Petru a ezitat, dar apoi a vorbit, cu vocea stinsă:
– Nu e nimeni aici. Nu mai am câinele meu…
Ana s-a apropiat din nou. Băiatul și-a frecat ochii cu dosul palmei, și-a șters nasul cu mâneca, apoi a început să vorbească. Despre Susi. Despre câinele care fusese mereu lângă el, care nu se temea de țipete şi nici de zgomotele din casă. Despre blana caldă în care se ghemuia când podeaua rece nu oferea alinare.
– Dormeam cu ea. Mă proteja de… ei. – Petru s-a oprit brusc. Nu spunea niciodată „părinți”.
Ana a rămas tăcută. Doar l-a ascultat.
– Apoi au spus că nu va mai fi. – Vocea lui s-a frânt. – Și eu n-am putut să o salvez…
Ana a simțit un nod în gât. A îngenuncheat lângă pat şi l-a îmbrășișat strâns. Spre surprinderea ei, Petru nu s-a retras.
A doua zi dimineață, Ana l-a sunat pe Daniel.
– Cred că avem loc pentru încă un membru al familiei, a spus el după o lungă tăcere.
Câteva ore mai târziu, Petru se afla în mașină, fără să știe încotro mergeau. Când au ajuns, ochii i s-au lărgit de surpriză.
– Un adăpost? – a întrebat el încet.
– Hai să vedem, i-a spus Ana, luându-l de mână.
Pentru prima dată, Petru nu s-a retras. A intrat îmoționat, privind în jur la toți acei câini care sperau la o casă.
Apoi l-a văzut.
Un câine blănos, cu ochi calzi, care s-a apropiat de el, mișcându-și coada timid. Petru a înghițit cu greu.
Câinele l-a mirosit, apoi i-a lins ușor obrazul. Petru a scos un oftat ușor, aproape imperceptibil. Dar Ana l-a auzit. A simțit căldura umplându-i inima.
Şi în acea noapte, pentru prima dată, din camera copilului nu s-au mai auzit țipete.
Doar respirația liniștită a unui băiat ghemuit într-o minge, și lângă el, un suflet cald şi blănos.
Unde este cald.