Așteptarea pe holul cabinetului dermatologic mi s-a părut nesfârșită. În aer plutea un miros vag de dezinfectant, iar tăcerea era întreruptă doar de foșnetul revistelor răsfoite absent de pacienți plictisiți. Pe scaunul de lângă mine s-a așezat o femeie elegantă, cu o ținută impecabilă și o privire vioaie. Avea un zâmbet cald, iar ochii ei albastri, plini de viață, păreau să ascundă o poveste interesantă.
— S-a aglomerat azi, nu-i așa? a spus ea, într-un ton prietenos.
Am zâmbit și am dat din cap. Așa am început să conversăm, schimbând câteva banalități despre vreme, despre medici și despre cât de repede trece timpul. În scurt timp, conversația noastră a prins profunzime, iar eu am început să o ascult cu interes.
— Mă numesc Ana, a spus ea într-un final, întinzându-mi mâna. Și să știi că am peste 70 de ani!
Am clipit uimită. Dacă cineva m-ar fi întrebat, i-aș fi dat cel mult 50. Avea o piele îngrijită, un păr alb impecabil coafat și o eleganță naturală pe care rareori o întâlnești.
— Nu-mi vine să cred! arăți incredibil de tânără, i-am spus sincer.
A râs discret, cu o urmă de mândrie în glas.
— Am avut grijă de mine, asta-i tot. Nu doar fizic, ci și sufletește. Și, poate, faptul că am trăit mereu exact așa cum mi-am dorit m-a ajutat să mă păstrez așa.
Am ridicat o sprânceană, curioasă. Ana a oftat ușor și și-a trecut degetele peste broșa fină prinsă pe sacou, semn că era pregătită să îmi împărtășească mai multe.
— Am fost căsătorită de două ori, dar acum trăiesc singură. Prima căsnicie s-a încheiat dintr-un motiv simplu: nu mi-am dorit copii. Încă de la început, i-am spus soțului meu că nu vreau să fiu mamă, iar el a acceptat asta… la început. Dar după 30 de ani, a început să își dorească o „familie adevărată”, cum spunea el. Problema era că eu nu mă vedeam mamă. Nu simțeam că maternitatea ar fi fost drumul meu. Așa că am ales să ne despărțim, fără ranchiună, fără regrete.
Am ascultat-o atentă, încercând să înțeleg cum se simțise atunci.
— Nu ți-a fost greu? am întrebat-o. Să pleci? Să o iei de la capăt?
A zâmbit ușor, ca și cum se aștepta la întrebare.
— Mai greu ar fi fost să mă mint pe mine însămi. Să mă forțez să trăiesc o viață care nu era a mea. Așa că am plecat. Și nu am regretat niciodată.
A urmat o clipă de tăcere, după care și-a continuat povestea.
— A doua oară m-am căsătorit cu un bărbat care avea deja un copil dintr-o relație anterioară. El nu mai voia alți copii, așa că subiectul nu a mai fost o problemă între noi. Am fost fericiți împreună… până când viața mi l-a luat. Un accident de mașină l-a smuls din lumea asta mult prea devreme.
Vocea i s-a împletit cu o umbră de tristețe, dar a revenit repede la tonul calm și împăcat.
— Și acum? am întrebat eu, ezitând. Nu te simți… singură?
Ana a râs scurt, dar nu cu amărăciune, ci cu siguranța cuiva care și-a găsit liniștea.
— Deloc! Sunt atât de liberă! Călătoresc, citesc, fac lucrurile care îmi plac. Nu trebuie să mă adaptez la nimeni, nu depind de nimeni. Prietenele mele, care credeau că vor avea copiii aproape la bătrânețe, sunt acum dezamăgite. Copiii lor au crescut, au familiile lor, preocupările lor. Nu vin să le vadă așa de des cum își imaginau. Și ele… ele au rămas cu regretele.
Am rămas tăcută, gândindu-mă la cele spuse. Era adevărat. Câți oameni își pun toate speranțele în copiii lor, doar ca mai târziu să descopere că fiecare își urmează propriul drum?
— Un pahar cu apă? a întrebat ea retoric. N-am să mor nici de foame, nici de sete, nici de boală. Cât alții își cheltuiau banii pe creșterea copiilor, eu am economisit. Iar acum îmi permit orice îngrijire am nevoie, fără să depind de nimeni.
M-a privit în ochi și mi-a zâmbit.
— A fost o alegere. Poate nu una pe care toți ar înțelege-o sau ar accepta-o. Dar a fost a mea. Și nu regret nimic.
Am rămas pe gânduri mult timp după ce Ana a fost chemată în cabinet. Povestea ei mi-a rămas în minte ca o lecție despre alegeri, despre curaj și despre a trăi așa cum simți, nu cum se așteaptă ceilalți.
Ce părere aveți despre alegerea Anei? O considerați corectă?