La ieșirea de la metrou, lângă litera „M”, o femeie stătea pe o pătură, lângă un coșuleț în care se zbăteau trei cățeluși pufoși. Pe o bucată de carton era scrisă rasa și prețul, iar sub acestea, un mesaj simplu, dar puternic: „Caut stăpâni de încredere”.
Pe vremuri, când nu exista OLX, așa se făcea comerțul. Oameni care nu voiau decât să își găsească animalele în mâini bune, în loc de anunțuri reci pe internet.
Mă grăbeam să prind metroul când am zărit acele mutrișoare drăguțe, urecheate, care își scoteau capetele din coșuleț. Mi s-au părut adorabili, dar nu m-am oprit.
Patru ore mai târziu, ieșeam din metrou, obosită, gândindu-mă doar la drumul spre casă. Am trecut pe lângă același loc și am văzut-o din nou pe femeie. De data aceasta, mai avea un singur cățel. Se părea că ceilalți doi își găsiseră deja un cămin.
Am încetinit pasul, curioasă, deși nu aveam în gând să cumpăr un cățeluș. Lângă femeie stătea un băiat de vreo 12 ani, cu ochi mari și expresivi. Ținea în mâini niște bancnote mototolite, strânse cu grijă, ca și cum se temea să nu le piardă. Lângă el, un bărbat elegant, îmbrăcat într-un costum scump, cu ochelari de soare și un ceas de firmă. Părea nerăbdător.
— Ofer mai mult decât el, i-a spus bărbatul femeii, arătând cu capul spre băiat. De două ori mai mult. E pentru copilul meu. Am uitat să-i cumpăr cadou…
Am înțeles imediat că amândoi își doreau cățelul, iar dacă ar fi fost o licitație, băiatul nu ar fi avut nicio șansă.
Băiatul a scos tot ce avea în buzunare – o mână de bani mărunți, monede și câteva bancnote mici. Le-a privit puțin, apoi și-a îndreptat umerii și a spus cu voce tremurândă:
— Am spart pușculița. Asta e tot ce am. Părinții mi-au dat voie să cumpăr un cățel, dar nu au putut să mă ajute cu bani. Am mai împrumutat de la prieteni… Asta e toată suma.
Femeia s-a uitat întâi la bărbat, apoi la băiat. A zâmbit blând și a spus:
— Îmi pare rău, dar îl voi da băiatului. E important pentru mine ca acest cățel să ajungă în mâini bune. Și văd că băiatul e gata să facă orice pentru el.
Băiatul a rămas nemișcat câteva secunde, nevenindu-i să creadă că tocmai primise ceea ce își dorise atât de mult. Apoi, cu un gest delicat, a luat cățelul în brațe, ținându-l ca pe cel mai prețios lucru din lume. Cățelul tremura ușor, poate de frig, poate de emoție. Sau poate pentru că simțea că tocmai își găsise stăpânul potrivit.
— Oh, dar banii! a exclamat băiatul, agitându-se să-i dea femeii. A promis! Trebuia să plătească!
Femeia a ridicat mâna, oprindu-l cu un zâmbet.
— Nu e nevoie de bani. Mai bine cumpără-i mâncare bună, o lesă, un culcuș. Are nevoie de grijă.
Băiatul a clipit rapid, de parcă încerca să alunge niște lacrimi încăpățânate. Și-a băgat cățelul în haină, strângându-l la piept. Dintr-o dată, am observat ceva uimitor: cei doi chiar semănau puțin.
— Cum așa? E adevărat? Nu îi luați? a șoptit băiatul, emoționat.
— Nu îi voi lua. Aveți grijă unul de altul, a spus femeia, făcându-le cu mâna de rămas bun.
M-am uitat la ea cu admirație.
— A fost un gest frumos, i-am spus.
Femeia a oftat ușor și a privit în gol pentru o clipă, ca și cum își amintea ceva din trecut.
— Nu am luat bani de la nimeni, a murmurat ea. Am scris un preț doar ca să văd dacă cineva e dispus, în principiu, să cheltuiască pentru un câine. Ca să fiu sigură că va avea grijă de el.
A făcut o pauză, apoi a adăugat cu un zâmbet trist:
— Mă mut definitiv din oraș și nu vreau ca puii câinelui meu drag să ajungă pe stradă. Nu vreau să sufere din cauza unor oameni care realizează prea târziu că nu sunt pregătiți să întrețină un suflet în plus. Așa că i-am dat celor care… nu vor trăda.